Deschise usa incet. Capsorul lui tuns scurt, cu urechi clapauge, se iti dindaratul usii. Strecura intai capul inauntru, arunca o privire rapida – nu se zarea nimeni – apoi intra cu totul. Se trezi deodata inconjurat de un val de aer, leganat de adieri caldute, care-l impresurau din toate partile, suierind, de parca s-ar fi aflat la o rascruce a vinturilor din cele patru zari.Infiorat, Daniel pasi incet, cu precautii, pe terasa, lipindu-se de peretele din spatele lui. Nu indraznea sa se departeze de el. In fata lui era o suprafata mare, acoperita cu pietris, apoi o bordura placata cu tabla cenusie, pe alocuri ruginita, pe alocuri inca lucioasa. Apoi incepea golul. Daniel nu se putea apropia de marginea care separa cu brutalitate cele doua lumi. Stia ca va simti de indata atractia aceea dementa catre abis, dorinta de a se arunca, de a plonja, fara aripi, fara ginduri, in haul care se casca la picioarele lui. Era atit de ispititor sa cazi liber, de sus, de pe terasa fantastica a blocului, sa te undui in aer ca o coala de hirtie, alba si pura, dansind in vazduh, printre crengile frunzoase ale copacilor care se zareau dedesubt, sa te agati in trecere de rufele intinse la uscat, prin balcoane, aruncindu-ti privirea pe geam, inauntrul apartamentelor – dna Finichiu pupindu-si in bot pisicile cu noua vieti, dom Popescu tragind la masea, sotii Taranu omorindu-si timpul cu tabieturile lor batrinicioase – si dupa aceea mai departe, sa ajungi pina jos, sa vezi intr-o fractiune fulgeratoare de secunda asfaltul apropiindu-se atit de mult incit sa-i simti mirosul incins, apoi, printr-o minune dumnezeiasca, sa te inalti din nou, deasupra terasei, tot mai sus, pina cind blocul nu ar mai fi decit un ac cu gamalie, la fel ca alte sute si mii de ace, pierdute in intinderea cenusie a orasului vazut de deasupra.
Cu ochii aproape inchisi, Daniel se tinea de peretele galbui scorojit, scrijelindu-si palmele de vopseaua zgrunturoasa, simtind nervurile si imperfectiunile zidului. Pas dupa pas, inainta incet. Macar aici nu avea cum sa fie gasit. Era bine, putea sa stea aici pina la sfirsitul jocului. Urma scapa turma, asa se spunea la “fatea”. El avea sa fie urma, de data asta. Avea sa stea ascuns pe terasa blocului destul de mult timp, astfel incit Creţu sa-i gaseasca pe toti si sa-i scuipe, rind pe rind. Creţu era foarte tare la chestiile astea, te gasea si-n gaura de sarpe si te scuipa de nu te vedeai. Nimeni nu putea sa-l faca la fatea. Numai ca de data asta, Daniel urma sa fie mai smecher si sa cistige.Niciodata nu mai pusese piciorul pe terasa blocului, era unul din locurile acelea interzise – oprelistea tuturor oprelistilor – si minunate in acelasi timp. Cheia de la
usa era mereu la madam Taranu. Ea avea grija de cheie ca de ochii din cap, scopul vigilentei ei fiind de fapt uscatoria blocului, pe care o tinea incuiata, pentru a nu lasa in ruptul capului pe ceilalti locatari sa-si intinda rufele acolo. Uscatoria era mica si in ea plutea vesnic un miros lesios, de la sapunul de rufe, care razbatea prin aburii tesaturilor umede. Din uscatorie se iesea pe terasa blocului, printr-un chepeng murdar, care pe vremuri fusese bej-deschis. De data asta, printr-un mister inexplicabil, dna Taranu, stapina cu puteri absolute a acelui tarim fermecat, uitase sa incuie usa.
Daniel plecase singur sa se ascunda, pentru ca Gheorgon si Dubiţă hotarisera sa se piteasca in curtea scolii, chestie care lui i se paruse prea obositoare. N-avea nici un chef sa alerge pe strazi, cu limba de-un cot, pin-acolo si-napoi. Palierele intunecoase de bloc i se pareau o idee mult mai buna, cu plantatiile lor de ficusi, indaratul carora ar fi putut sta ferit o vreme. Nu era cel mai grozav loc de ascuns, dar era mult mai bun decit curtea scolii, pe unde-si faceau veacul elevii de liceu, care se luau de ei. Odata, lui Dubiţă elevii de-a unspea ii luasera banii de buzunar. In afara de a se lua de ei, aia marii mai fumau si jucau baschet cit era ziua de lunga. Veneau si fete, care stateau pe bancute si se hlizeau la glumele proaste ala alora. Lui Creţu ii placea la nebunie sa mai stea pe-acolo, sa caste gura si, din cind in cind, sa fie bagat in seama de ei. Daniel ajunse la capatul zidului. In fata i se deschidea o suprafata mare de ciment presarata, din loc in loc, cu pietris fin.
Facu citiva pasi in fata si simti cum il cuprinde ameteala. O ameteala dulce si invaluitoare, mai curind o chemare. Se aseza pe jos, pe ciment, contemplind pierdut imaginea din fata. Vazduhul era limpede si pe cablurile de telefon si electricitate se zareau vrabiute, care sedeau linistite si umflate-n pene, bucurindu-se de ultimele raze ale soarelui. Cablurile negre se impleteau in aer, formind deasupra terasei o incilceala de nedescris, innodindu-se pe antene si desfacindu-se apoi deasupra golului imens dintre blocuri. O lumina dulce de inserare de vara incendia totul in jur; cablurile sclipeau, antenele pareau aurite, zidurile zgrunturoase ale blocurilor aveau irizari aurii, frunzele copacilor si balcoanele, inchise cu geamuri si fiare, pareau imbracate in staniol, ca batoanele de ciocolata chinezeasca. Totul era incredibil de frumos acolo, pe terasa blocului C4, de parca cineva revarsase o boare de aur deasupra cartierului Colentina, tranformindu-l intr-un tinut de poveste.
