Love story, clasa VI B – ep 2

In clasa a patra, la citeva luni dupa ce ma mutasem in noua scoala, am avut parte de citeva saptamini de fericire nesperata. Cauza fericirii mele erau o boala ciudata care ii tinea pe colegii nostri de banca acasa, in pat. Ca sa nu stam singuri in banca, tovarasa ne-a asezat impreuna, pe mine si pe Ionut. Incepuseram sa ne imprietenim si ne distram mazgalind impreuna, cu cariocile, mutrele solemne ale voievozilor din manualul de istorie. Ii impodobeam cu ditamai mustatile si barbile, ii poceam cu buboaie si negi, cu plete incilcite sau le trinteam cite o pereche de ochelari de toata frumusetea. Mie imi batea inima asurzitor in timp ce capetele noastre, blonde amindoua, se atingeau usor in decursul acestei operatiuni migaloase. Cu toate astea, aveam impresia ca el nici nu baga de seama magia coplesitoare a clipei pe care o traiam impreuna. Dupa citeva saptamani de astfel de fericire zilnica, colegii nostri s-au insanatosit si noi ne-am mutat din nou, fiecare in banca lui. Magia s-a risipit, Ionuţ nu m-a mai bagat in seama deloc, eu am ramas suspinind dupa el, iar domnitorii din cartea de istorie au ramas transformati in niste caricaturi ridicole pentru totdeauna.

Au trecut doi ani si nu ne-am vorbit aproape deloc. In clasa a sasea, eu stateam in rindul de la geam, penultima banca, iar el pe rindul de la mijloc, banca a treia. Ore intregi, in clasa, stateam cu privirea pironita in ceafa lui si citeodata, probabil simtind arsura privirii mele fixe si fierbinti, el intorcea capul, incercind sa identifice sursa caldurii pe care o simtea in ceafa. Fulgerator, eu intorceam privirile in partea opusa, catre geam, privind cu mare interes afara catre un punct imaginar si privirile noastre nu se intersectau astfel niciodata….

Am deschis oracolul tarziu, dupa primele doua ore de romana, desi Ionuţ mi-l daduse inca de dimineata, de cind ajunseseram amindoi in clasa, cu un zimbet larg si plin de subintelesuri. Nu schimbaseram decit doua vorbe pe fuga, inainte sa se sune de intrare, dar ma simteam, nu stiu de ce, teribil de emotionata. M-am uitat la raspunsurile lui, care nu spuneau mare lucru, desi intrebarile erau dinadins puse pentru a colecta cit mai multe informatii pretioase (Va place cineva din clasa? Daca da, cine? Dati initialele! Ce culoare de ochi are persoana iubita? Din ce clasa e? Sinteti prieteni? etc). Scrisul lui, destul de neglijent si pe alocuri indescifrabil, aparea la numarul 7 in oracol, in ordinea raspunsurilor. Daduse raspunsuri scurte, aproape telegrafice si nu spusese nimic important, nici o aluzie cit de mica, lucru care m-a cam dezamagit. Am intors foile, catre sfirsit, la sectiunea “O amintire pentru mine” – unde fetele obisnuiau sa scrie tot soiul de versuri siropoase, caligrafiate cit mai fantezist, impodobite cu desene fosforescente sau abtibilduri in relief, dadeau citate despre prietenia nemuritoare si desenau lacrimi curgind, inimi strapunse si singerinde, floricele imbirligate si citeodata, cite o printesa cam suie, cu crinolina multicolora si coc spiralat. Baietii scriau de regula glume proaste, lipeau abtibilduri cu fotbalisti sau pur si simplu mazgaleau mare, cu pixul, pe de-a latul foii “ Nici o amintire pentru tine!”, numai ca sa ne faca-n ciuda.

Ionuţ nu facuse exceptie: pe foaia lui erau tot felul de mazgaleli fara sens, cu carioca neagra si rosie, semne bizare, capete de mort si fulgere, in timp ce coltul din dreapta era indoit de mai multe ori si lipit bine cu scotch transparent. Daca te uitai insa cu atentie, pe pagina se distingeau niste sageti care aratau spre coltul misterios, avind pe ele inscriptia “Citeste aici!”. Coltul, care purta mentiunea amenintatoare “Top Secret”, era atit de bine lipit, incit parea imposibil de desfacut fara a-l rupe. Moarta de curiozitate, dar si cu infinite precautii, ca nu cumva sa-si mai bage si altcineva nasul, am desfacut cu grija fiecare fisie si am despaturit, in final, peticul de hirtie. Pe cei citiva centimetri patrati de hirtie dictando mototolita, declaratia – scrisa marunt si cu acelasi scris neingrijt – era de-o simplitate si sinceritate absoluta: “Te iubesc! Te-am iubit dintotdeauna, de cind te-ai mutat la noi in clasa si te voi iubi mereu!”.
Am azvirlit cit colo oracolul in fundul bancii, de parca mi-ar fi fript degetele. Bataile inimii erau atit de tari, incit aveam impresia ca se aud in toata clasa. Ma inrosisem ca un rac si respiratia mi se taia spasmodic de emotie. Restul zilei mi l-am petrecut plutind intr-o stare de euforie greu de imaginat. In fiecare pauza, ascunsa in fundul clasei, in spatele ultimei banci, deschideam caietul si reciteam iarasi si iarasi mesajul secret, cu o voluptate pe care nu o mai simtisem niciodata pina atunci. La ore incercam zadarnic sa ma concentrez in vreun fel, privirea mi se incetosa de fericire si pe tabla apareau, in loc de ecuatii si formule matematice, numai inimioare si cuvinte de amor. Nu indrazneam sa-mi indrept privirea catre banca a treia, rindul din mijloc, unde obiectul adoratiei mele mesterea de zor la un avionas din hirtie si se inghiontea cu colegul sau de banca, Danezu – un soi de geniu matematic, cu capul in nori si aparat dentar. Ionuţ parea ca uitase cu desavirsire ca exist si nici macar nu intorcea capul spre mine (ca si cind nu doar cu citeva ore inainte, mi-ar fi trintit declaratia aia pasionala, mazgalita cu carioca pe un colt strict secret de pagina). Doar la sfirsit de tot, cind ziua de scoala s-a incheiat si ne-am ciocnit la cuier pentru a ne lua hainele, Ionuţ, insotit de vesnicul sau coleg de banca, mi-a aruncat pe graba o privire fulgeratoare si fierbinte, beata de iubire. M-am facut ca nici nu-l observ, mi-am luat haina din cui cu o mutra indiferenta, le-am intors spatele si am plecat acasa.