Despre amor, ca pe vremuri

Am citit-o intr-o noapte cind n-aveam somn. Dupa vreo suta de pagini, oricum nu mai voiam sa o las. M-am bucurat ca mi-a placut asa de tare, mai ales ca m-am luptat de citeva ori sa citesc “Casa Verde” si am abandonat-o pina la urma. Nepotrivire de caracter.

E frumos sa citesti o poveste de dragoste si atit. Pentru ca nu e mai mult de atit, degeaba zice pe coperta ca e o “cronica a lumii postbelice” – de ce trebuie mereu sa cautam ce a vrut poetul sa zica, daca el n-a vrut decit sa povesteasca (si o face asa de bine si de convingator!) o istorie? Acum, normal ca nu e o poveste orisicare, ci aia dintre o Fata Rea si un Baiat Bun. Ea fuge si el o cauta. Ea il paraseste si-l inseala si el o iubeste mereu si vrea sa aiba grija de ea. Ea e o victima a propriului ei temperament & obsesii;  el este si victima, dar si salvatorul ei (ca, pin’ la urma, asa tre’ sa fie un batbat ). Dar nu e o relatie bolnavicioasa, nici telenovela,  ci o iubire d-aia ca-n filme, povestita simplu si natural, de la inceput pina la sfirsit. Intr-un fel, e chiar foarte comerciala – nu are un stil deosebit si nici nu-ti da cu vrea metafizica in cap, sau cu vreo teorie abracadabranta despre amor.

mai aveam idei da’ tocmai am aflat ca tre sa plec

asa, e frumos sa termini ce ai inceput. Deciii: ce voiam sa zic e ca genul asta de carte te face sa-ti dai seama ca, daca vrei sa scrii o carte buna, nu e nevoie de chestii complicate, de nebunii din ciclul “mizerabilisme, fracturisme, deprimisme”. Ajunge doar o poveste simpla si bine scrisa. In fine, dar sa nu uitam la Llosa are totusi 70 de ani. Acuma imi dau seama ca si Marquez a scris la batrinete o poveste de amor, si anume “povestea tirfelor mele triste” – mai mica, dar incomparabil mai frumoasa, mai poetica, mai sensibila, de un realism magic decantat si sfisietor!
in concluzie, amindoi sint buni, da’ parca tot Marquez rules!