Hoata de flori – 1

Pe vremea aia eram foarte mica, de abia intrasem in clasa intai. Veneam singura acasa de la scoala (scoala era aproape, dupa coltul strazii) si stateam cuminte asteptind-o pe tanti Cora, o matusa de-a mamei care avea grija de mine. Pentru ca eram prea firava si usoara, liftul nu urca cu mine. Si oricum, mama nici nu m-ar fi lasat sa merg singura cu liftul, de frica sa nu patesc ceva. Mi-era frica de spatiile inchise, simteam ca ma sufoc, ca ma string niste gheare, niste tentacule invizibile. Incepea sa-mi vijie capul si credeam ca aerul se va termina. Mi-era frica si de spatiile deschise, la fel de mult. Orice se putea intimpla acolo, de oriunde putea sa apara ceva, un duh nestiut, o aratare fioroasa, o adiere de vint care-ti facea parul maciuca. Mi-era la fel de frica si de intuneric, de prea multa liniste, de singuratate, mi-era frica de ce se afla dupa colturile mobilelor, de ce s-ar putea afla sub pat sau dupa usa, de umbrele care se miscau pe perete noaptea, de contururile intunecoase, de tacerea camerelor goale. Mi-era frica la culcare de ce as fi putut sa visez si ma straduiam din rasputeri sa nu adorm, ca sa nu cad prada viselor rele. Eram plina de spaime de tot felul. Stiam sa deosebesc mai multe feluri de frica si groaza, cunosteam toate etapele: era intii o senzatie difuza, care se apropia precauta de mine, ma impresura tiptil, patrundea usor in sufletul meu si apoi incepea sa-l stringa. La inceput aproape imperceptibil, apoi imi dadea citiva fiori reci, ma lasa un pic, cit sa-mi recapat curajul, apoi incepea iar, mai tare, isi strecura veninul, imi intra in singe, urca in tot corpul, se intindea, ma prindea cu totul, pina cind ma paraliza, ma inlemnea acolo, in singuratatea camerei, in linistea apartamentului, in tacerea dormitorului. Ca sa scap de ea, incepeam sa tip si sa cint, sa topai si sa vorbesc singura. Ca sa distrag frica, sa o alung, sa o pacalesc. Uneori pleca, la fel de brusc si inexplicabil cum venise, alteori era mai tare decit mine, raminea ascunsa citva timp si apoi se intorcea, iesea la iveala, lovea din nou.Asa ca nici urcatul pe scari pina sus, la etajul opt, zi de zi, nu era o fericire pentru mine. Eram singura cuc in tot blocul, la prinz. Ca sa nu-mi pierd rasuflarea pina sus, urcam incet, treapta cu treapta, de parca as fi avut tot timpul din lume. Ghiozdanul era prea greu si ma dureau umerii de la apasarea lui. Palierele pareau pline de mistere.

Dupa o vreme, am inceput sa stiu pe de rost cine locuieste in fiecare apartament. Uneori, cind cineva intra sau iesea din casa apucam sa zaresc, prin usa intredeschisa, mocheta, cuierul si cite un colt de dulap sau frigider. Linistea si nemiscarea din bloc imi dadeau o stare ciudata, vecina cu frica, dar care nu se confunda totusi cu ea. Era mai curind o incordare, o tensiune surda, ca si cind as fi asteptat sa se intimple ceva, oricind. Nu neaparat ceva rau, dar simteam ca oricind tacerea aia care plutea pe scarile blocului putea fi sparta in vreun fel. Din cauza asta ma uitam foarte atenta in jur. Inregistram toate amanuntele si le comparam cu ziua de ieri. Nu parea ca s-ar fi schimbat ceva, in general, dar erau zile, anumite zile, cind stiam ca la etajul 6, numai la etajul 6, se intimpla ceva. Stiam ca acolo ar fi putut sa existe ceva secret si neinteles Probabil lumina se filtra altfel printre frunzele ficusilor, cadea intr-un fel mai piezis, facea umbre bizare pe pardoseala si pe peretii alb-galbui. Sau desenul de pe perete (infatisind un cavaler fara cap, calare pe un cal tantos, purtind lance, scut si armura si indreptindu-se catre o batalie de nicaieri) avea ceva diferit in zilele alea. O irizare verzuie, niste linii in plus sau in minus, niste detalii minuscule, imposibil de identificat.

Poate ca era, repet, din cauza plantelor. La toate etajele blocului erau crescatorii de plante de apartament, in ghivece de plastic sau lemn, in boluri din lut, cu tavite dedesubt, unde se aduna apa din care se hraneau. Dar la etajul 6 era ceva intr-adevar spectaculos, aproape ca nu mai aveai loc sa treci de atitea plante, trebuia sa-ti croiesti drum, cu mare greutate, printre hatisurile care crescusera acolo. Erau ficusi, yucca, ferigi, lamai pitici, muscate, violete si o groaza de alte soiuri, pe care nici macar nu le cunosteam. Etajul 6 era o sera in miniatura, cu un desen de neinteles pe perete. Orice ar fi fost acolo, o simteam cu toata fiinta.

Ma opream ca paralizata si nu mai indrazneam sa respir, ca sa nu tulbur linistea si armonia aia verzuie si intunecata, sa nu fac sa se declanseze ceva de neoprit. Pe palierul din dreapta stiam ca locuieste un nebun. De fapt, o batrina care avea grija de fiul ei, un fel de copil intirziat, care acum era si el destul de in virsta. Copiii din bloc povesteau ca uneori, din apartamentul lor se auzeau niste urlete infioratoare, cind pe “nebun” il apucau pandaliile. Eu nu auzisem niciodata nimic la etajul 6, desi treceam zilnic pe acolo. Era doar aceeasi tacere, atit de apasatoare, incit era aproape materiala.

In zilele acelea speciale, a caror ritm si frecventa nu am reusit deloc sa le inteleg, culoarul din dreapta de la etajul 6 parea ca nu se mai sfirseste. Stiam ca e ceva schimbat acolo, dar mi-era prea frica sa cercetez sau sa zabovesc prea mult. Incepeam sa vorbesc cu voce tare, ca sa-mi alung senzatia de spaima, care incepea sa-mi dea tircoale, perfida si incapatinata, si grabeam pasul catre etajul sapte, unde eram iarasi in siguranta.

De acolo mai aveam putin pina la 8, unde locuiam cu mama. La etajul 8 nu erau plante care pareau carnivore, nici hatisuri de ferigi, nici desene aiuristice pe pereti. Etajul meu era un spatiu gol si luminos. Peretii erau albi, proaspat varuiti si lumina intra nestingherita prin ferestrele holului si se raspindea, alba si pura, peste tot. Rasuceam cheia in broasca (dupa cele citeva momente de panica, in care eram sigura ca o pierdusem, ca o uitasem la scoala in banca sau ca mi-o furase vreunt hot criminal) si intram in apartament, unde regaseam mirosul binecunoscut si lucrurile mele dintotdeauna, din micul nostru univers. Totul mi se parea sigur si familiar. Rasuflam usurata si etajul 6 parea o amintire de departe, pierduta si obscura.