Hoata de flori – the end

In noaptea aia, am plins pina am adormit si am visat din nou visul. De data asta, nu mai exista nici o trecere. Ma aflam doar in fata unui palier obisnuit de bloc, de la etajul 6, care se termina cu eternul Ap. 65, al eternului Ing. Florescu. Toate erau la locul lor in vis, ficusii enormi, cu frunze despicate, ghivecele cu lamai pitici si yucca, lumina galbuie care juca pe pereti, plantele cataratoare care inverzeau aerul, linistea nefireasca, totul era acolo, la fel ca in celelalte vise, la fel ca in realitate, numai labirintul disparuse. Trecerea secreta nu mai voia sa mi se arate. Se incapatina sa stea ascunsa in spatele unei usi banale, din lemn maroniu, cu margini vopsite in alb. Simteam un fel de disperare care ma macina, un nod de lacrimi care-mi urca in git, o stare de surescitare care ma facea sa o iau la goana pe scari, sa urc nebuneste, etaj dupa etaj, sarind cite doua trepte deodata. Apoi intorceam capul si ii vedeam. Erau ei, un  grup intregi de vecini, cu figuri ostile, cu chipuri ascutite, cu ochii arzatori, care fugeau dupa mine, agitindu-se, incercind sa ma incolteasca, sa ma prinda, sa ma atinga. Si pe buzele tuturor erau acelasi cuvinte, acelasi strigat oribil, umilitor, mincinos: “Opriti hoata! Hoata! Hoata de Flori!”. Alergam din ce in ce mai repede, saream si mai multe trepte, ma impiedicam si cadeam, ei erau in spate, se apropiau, le vedeam fetele deasupra mea, privirile dusmanoase, buzele miscindu-li-se si pe buze aparind, in carne si oase, cuvintele alea ingrozitoare, care-mi fringeau inima. Vedeam cuvintele, litera cu litera, le simteam grele si sonore, rostogolindu-se spre mine, ca niste bolovani. Si atunci ma trezeam…Cuvintele le-am vazut si auzit mai tirziu, dar aievea. Mi le spuneau copiii din bloc, cind treceam pe linga ei. Ei nu ma chemau niciodata la joaca, pentru ca parintii lor ii invatasera sa nu se joace cu o Hoata. Mai ales cu o Hoata de Flori, un exemplar deosebit de periculos si daunator societatii. Ei isi vedeau de jocurile lor, afara sau in scara blocului, si eu trebuia, inevitabil, sa trec pe linga ei. Nu aveam incotro, erau in drumul meu spre casa. Simteam privirile tuturor atintite asupra mea. Privirile pe care si le ridicau din universul jocurilor lor, la care eu nu primisem invitatie. Le vedeam zimbetele si le auzeam risetele crude.Simteam rusinea, care ma inghitea de fiecare data cind treceam pe linga ei, o senzatie mult mai sfredelitoare decit frica de liniste si de intuneric, pe care o stiam prea bine. O senzatie care ma ardea pe dinauntru si ma facea sa imi doresc sa ma fac mica, mica de tot, sa fiu o giza neinsemnata pe o frunza verde de ficus. Pe o frunza a ficusului urias de la Etajul 6, de unde as fi putut sa-mi iau zborul oricind, pindind clipa exacta a transformarii palierului de bloc in labirintul secret. Si atunci, in momentul ala precis si unic, as fi putut sa ma strecor, nestiuta si neauzita de nimeni (cine ar putea sa bage in seama o mica ginganie zburatoare?) pe coridoarele nesfirsite, prin ramificatiile labirintului, printre lianele care se indeseau din ce in ce mai mult, pina cind as fi gasit iesirea, as fi izbutit sa trec dincolo, sa zbor afara…