Despre carti, dragoste si alti demoni

Imi plac titlurile lui Kundera. Nu ma pot abtine sa nu cumpar ceva numit Insuportabila usuratate a fiintei.

Dupa aia, eu din tot ce citesc, cu sufletu-mi de telenovelista, retin cam toate amanuntele legate de dragoste. Plus teoriile. Aici teoria e ca “dragostea incepe cu o metafora”. Ca, de fapt,  exista niste momente de “iluminare” in care niste amanunte foarte simple ale vietii de zi cu zi (o muzica oarecare, o cifra, o vorba, o carte, un nor) se aliniaza intr-un anume fel care face ca totul sa para ireal, atins cumva de o bagheta magica. Si cuprins de valul acelei iluzii, toate lucrurile alea (altminteri simple si pe care nu le-ai fi bagat deloc in seama) par niste semne, facute de o vointa divina sau ceva de felul asta, care indica spre o persoana anume. Si-atunci, n-ai de ales si te indragostesti de omul ala spre care converg semnele si care pare a fi deschis bresa asta in realitate, si gata! (acum, s-ar putea ca chestia asta sa se aplice in special oamenilor putin tacaniti si cu inclinatii romantice, dar n-are a face, ca doar n-are sens sa vorbim de aia care se indragostesc de prima pereche de tite misto pe care o intilnesc J)

Romanticii sa traiasca, asadar!

In roman mai sint si teorii cu privire la politica, respectiv la regimurile totalitare (lesne de inteles de ce), teorii care implica notiuni precum “kitsch” si “cacat”. Si multe, multe explicatii cu privire la motivatiile psihologice ale personajelor, care, nu stiu de ce, dar nu stirbesc nimic din farmecul povestii. Chit ca povestea se intrerupe pentru o noua teorie, moment in care iti dai seama foarte clar ca personajul pe care tocmai l-ai urmarit si credeai ca e “alive”, e de fapt doar plasmuirea unei imaginatii. A unei imaginatii foarte rationale, ca sa zic asa. Dar nu stiu de ce, treaba asta functioneaza la Kundera, cel putin pentru mine (am citit cartea in doua zile, si mi-am amintit ca m-am indragostit o data din cauza unui cocostirc, care s-a nimerit sa se afle intr-un cimp inghetat la ceas de seara… nu rideti, pls!).

A, si uitasem, teoria numarul 3 este cu privire la fiinta umana, si de-aici vine si titlul cartii cu usuratatea. Sint oameni care zboara prin viata, eliberati de poverile sentimentelor, pulsiunilor etc, care nu se leaga de nimic si nu vor neaparat sa posede si oameni care “atirna” greu, catre pamint (ma rog, din aia care iau totul in serios si care isi complica singuri viata, sclavii propriilor pasiuni, instincte etc  – in fine, totusi in roman lucrurile suna mai metafizic…). Cam multe teorii pentru un singur roman?

Acuma, ca tot m-am pornit sa scriu… Din lecturile de vacanta (scriitori pe care nu-i mai citisem):

1. Nu mi-a placut deloc-deloc: Daca intr-o noapte de vara un calator de Italo Calvino – prea mult postmodernism la un loc. O jucarie frumoasa, un mecanism construit perfect (are si schema la inceput) si care functioneaza perfect, o idee foarte originala (cartea contine 12 inceputuri de roman niciodata terminate, prin care se pierd un Cititor si o Cititoare, in care apar multe conspiratii si insusi Scriitorul), dar totul fara viata. Am inteles eu ca e vorba de “un roman despre placerea de a citi romane” – spune insusi Calvino pe coperta – dar eu m-am chinuit sa-l termin fara nici un chef si nici o placere. Nu cred ca ma mai joc cu dinsul!

2. Semi-placut: O dragoste de Dino Buzatti. Un fel de Fata nesabuita a lui Llosa reloaded, dar mai putin palpitanta din punct de vedere al actiunii, in schimb mult mai profunda psihologi si scrisa ceva mai emotional & descriptiv. Pe scurt: ratacirile unui tip intelectual (ros de gelozie si incertitudine, umilit de o pasiune degradanta si neimpartasita) careia i-a sucit mintile o prostituata, mai tinara decit el si inzestrata cu o cruzime deosebita, dintr-aia de au toate “femmes fatales” de prin romane si filme. Cunoastem… Cumva asemanator cu “Acest obscur obiect al dorintei” al lui Bunuel, un film minunat. Ce mai e frumos in carte (in afara de chinurile prea-nefericitului): descrierile orasului Milano la mijlocul anilor ’70, pline de viata si culoare. Iti fac o pofta nebuna sa vezi Italia. Si sa mai citesti Dino Buzatti…

3. Foarte-placut (desi nu m-as fi asteptat in veci): Veniss Underground al lui Jeff Vandermeer. O nebunie fantastico-dark. N-am mai citit nimic de felul asta, tocmai pentru ca nu ma atrage genul. Dar totul pare desprins nu dintr-un film SF (asa cum ma asteptam), ci din niste vise dementiale, din niste cosmaruri apasatoare, dar pline de o fantezie intunecata care te trage inspre ea ca un virtej. Apar creaturi nebunesti, 15 niveluri subpamintene, un drum initiatic spre centrul pamintului, mai multe simboluri mitice, monstri biblici, ma rog, si clasica poveste de dragoste, ca nu se putea altfel, imagini horror, mutilari, o lume in care umanitatea si-a cam pierdut sensurile si e in deriva (asta e deja cam cliseu, dar in fine… ). E palpitanta, scrisa ca sub narcoza (cine stie?) si se citeste la fel. Are dialoguri vii si viziuni de cosmar. Astept ecranizarea cu Bruce Willis! El e singurul in stare sa-si caute iubita dezmembrata intr-un munte de picioare de la ultimul nivel de sub pamint si sa fuga cu ea pina sus, luptindu-se cu creaturile iadului, ca s-o salveze. Go, Willis, go! J