Misterele Brailei, mai vechi si mai noi – 2

Birocraţie, taximetrişti şi nici o masă fără peşte

 Printre avantajele unui oraş liniştit de provincie se numară lipsa traficului înnebunitor şi a cozilor interminabile la poliţie, administraţie financiară & alte asemenea instituţii gingaşe de stat. Asta face birocraţia (cu plimbatul ei suprarealist de la un ghişeu la altul, de la registratură la casierie, trecînd pe la “Evidenţă” şi “Birou’ lu’ şefu”, pentru a ajunge în final înapoi tot la primul ghişeu – un fel de eternă reîntoarcere) ceva mai suportabilă. Dacă nu eşti din cale-afară de coleric, reuşeşti să treci prin toate astea cu zîmbetul pe buze, chiar şi atunci cînd, constatînd că s-a facut o eroare de înregistrare în computer, eşti pus să faci o cerere şi să plăteşti o taxă pentru a fi corectată. Taxa nu ar fi un capăt de lume, dar principiul de a plăti pentru o greşeală facută de altcineva pare un pic inechitabil. Dacă te revolţi (mai mult aşa, în dorul lelii, nu pentru că ai avea într-adevăr vreo speranţă de a îndrepta lucrurile), ţi se răspunde sec că nu e vina lor. Au dreptate şi nu-ţi rămîne altceva mai bun de făcut decît să plăteşti şi să-ţi vezi, cuminte, de ale tale, mulţumind că măcar nu trebuie să înduri şi vreo coadă insuportabilă.

Noroc cu taximetriştii brăileni! Ei sînt, ca peste tot, guralivi şi gata să-ţi împărtăşească opiniile lor politice, înjură Puterea şi Opoziţia, şi în cele din urmă viaţa asta în general, îţi povestesc istorii sentimentale despre nevastă şi copil şi îşi dau cu părerea referitor la “problemele oraşului”:

“Doamnă, io cre’ că cinematografele au dispărut şi de cînd cu astea, cum le zice –  dividi-urili. Pen’ că e mult mai uşor aşa, ţi-ai luat filmu’ care-l vrei, te-ai dus cu el acasă şi gata!”

“Nu mai e, domnisoara, ca pe vremuri. E sărăcie mare aicea, nu mai merge nimica. Nu vedeţi că n-avem nici măcar McDonald’s?”

“Comenzi nu prea mai avem, ca să fiu sincer. Înainte tot timpu’ suna staţia, nu mai pridideam cu comenzile. Da’ acu’, adevăru’ e că nu prea mai are lumea bani de mers cu taxiu’ prin oraş!”

Dacă vrei puţină culoare locală e bine să dai o raită prin piaţă şi, mai ales prin Hala de Peşte. Dacă eşti mai comod din fire şi n-ai chef sa te tîrguieşti la piaţă pentru pentru niscaiva scrumbii dunărene, să calci prin băltoace care miros a peşte şi să vezi grămezi de caraşi şi ştiuci, privindu-te cu ochii lor ficşi şi tulburi de pe tejghele, îţi poţi găsi un nene distribuitor, cu care te înţelegi să-ţi livreze marfa direct acasă, simplu şi curat. Ţăranii din satele dimprejur practică şi ei un fel de “home delivery” cu lapte, brînză, smîntînă şi alte delicatese naturale şi au clienţi vechi de zeci de ani. Pentru cei care preferă cumpărăturile de tip occidental, există acum şi Billa –  pe locul fostului “Laminorul”.

Cîte ceva despre moartea unui dinozaur

 Cu Laminorul e o istorie tristă, pe care oamenii o spun cu regret. Laminorul este o specie de dinozaur, pe vremuri puternic, dar acum dispărut, atins şi el de acea maladie incurabilă a distrugerii şi uitării. Era absolut normal să moară, pentru că vremea dinozaurilor s-a dus demult şi ei nu mai au şanse sa supravieţuiască şi să se adapteze în lumea nouă, decît poate printr-o operaţie miraculoasă de privatizare. Laminorul a trecut prin mai multe astfel de operaţii, dar nici una nu a reuşit. (Gurile rele spun că operaţiile alea nu erau prea curate şi că ăsta ar putea fi un motiv pentru care a murit bietul şi bătrînul dinozaur. Unii mai pomenesc de nu ştiu ce interese obscure, dar nu pot dovedi deocamdată nimic.) Pînă la urmă, Laminorul nu a avut soarta fericită a fratelui său mai mare –  Sidex Galaţi –  care a reuşit sa supravieţuiască în sălbatica lume nouă, ci a murit încetul cu încetul şi bucată cu bucată. Astăzi au mai rămas doar cîteva secţii haotice, care nu produc cine ştie ce minunăţii prea competitive, dar continuă să funcţioneze, ca şi cum coada unui dinozaur ar mai trăi de una singură, mulţi ani după moartea lui…

Dacă cumva mai treceţi prin Brăila şi vi se pare un orăşel de provincie cam prăfuit, un amestec de veche frumuseţe ruinată şi prost-gust nou de tranziţie, staţi totuşi de vorbă şi cu bătrînii. Or să vă povestească despre cîrciumioarele cochete de odinioară, despre frumoasele cîntăreţe de local, despre delicioasa pastrama de gîscă şi ştiuca umplută, despre promenadele de duminică pe faleză, despre trăsuri şi petreceri, lăutari şi istorii de amor, pălărioare şi mănuşi dantelate, despre vapoare încărcate cu grîne şi case frumoase, boiereşti. După aceea, o să vedeţi oraşul într-o altă lumină, mai blîndă şi mai caldă, oricum mult mai frumoasă decît cea reală…