Daca deschidem usile si lasam praful stirnit sa se aseze usor, aerul sa se limpezeasca, scirtiitul usilor sa inceteze si o geana de lumina sa patrunda inauntru, le mai putem vedea. Sint asezate cuminti, la locurile lor, pe etajere si polite, prin sertare si sertarase, prin unghere si colturi. Nu sint abandonate, doar stau si asteapta. Sint nitel incremenite, dar inca vii. Poate doar putin adormite, ca Alba-ca-zapada in sicriul ei de sticla, asteptind sarutul printului care s-o trezeasca la viata. La fel stau si ele, asteptind sa fie insufletite din nou. Ca niste marionete odihnindu-se in dulapul unui papusar, in asteptarea spectacolului. Sa le privim o clipa, asa cum stau, la locurile lor, acoperite de un strat subtire de praf (dar nu de uitare). Arsenalul unei zîno-prinţese, pus la pastrare pentru vremuri mai bune:
Condurii magici (niste pantofiori albi de lac, cu fundite, pe care mi-i punea mama cind mergeam “in vizite” sau la diverse “onomastici” de copii, dar pe care eu ii incaltam in secret, cind nu erau parintii, si mergeam cu ei prin casa, pentru a face vrajitorii)
Bagheta fermecata (o fosta sorcova, pe care o agitam cind imi rosteam incantatiile magice, facind sa se implineasca astfel diverse dorinte si vise)
Ajutoarele de Zînă: Nurca Măriuca (fostul guler de blana al matusii, cu ochii verzulii din sticla care se uitau fix in ochii tai si labe terminate cu gherute adevarate) si Marele Urs Miua (un urs de plus rosu, smotocit, cu o ureche lipsa, cu un ochi improvizat dintr-un nasture de plapuma si cu vestuta ecosez). Ei doi ma ajutau sa duc la indeplinire diverse atributii complicate si fantastice, care decurgeau din conditia mea de zîno-prinţesă
. Talismanul de Safir (un medalion din argint, cu o pietricica albastrie in mijloc, pe care il primise mama, si care ma ajuta sa calatoresc in timp, nevazuta si nestiuta de nimeni)
Castelul Vrajit (construit din ametist, cu galerii imbracate in oglinzi si gradini suspendate, in care locuiam in existenta mea paralela, atunci cind nu mergeam la gradinita sau la scoala, si in care dadeam baluri fantastice, cu sute de ghirlande de flori exotice si munti de inghetata fistichie).
Rochiile de Bal (croite din matasuri si atlazuri, tesute din fir de aur si batute cu nestemate, sustinute de crinoline enorme, pe cite sapte rinduri de arce si sapte rinduri de jupoane dantelate)
Inorogii Innaripati, pe care ii calaream prin Tinuturile Vrajite (care se hraneau, nu cu jaratec, ca mirtoaga amarita a lui Fat-Frumos, ci numai si numai cu ambrozie parfumata si nectar proaspat din Gradina Zeilor)
In afara Arsenalului de Baza, de mai sus (care s-a conservat in conditii exceptionale pina in ziua de azi) in muzeul zîno-prinţesei de atunci se mai pot zari, prin niste unghere mai ascunse:
Pixuri si Stilouri Fermecate (care scriau singure temele, rezolvau exercitii la extemporale si faceau, de capul lor, cele mai frumoase bastonase si ousoare din lume)
Masinaria de Suc si Inghetata fara Sfirsit (al carui rost nu mai are sens sa-l mentionam)
Oglinda Magica (pe care nu o foloseam in mod special, dar orice zînă care se respecta trebuie sa aiba una, care sa-i confirme frumusetea neasemuita)
Ocheanul Invizibil (cu care puteam sa vad oricind ce rautati mai puneau la cale baietii, cine pe cine place, cind aveam sa dam vreo lucrare, ce fac mama si tata la serviciu sau in dormitor si orice altceva imi mai puneam in minte)
Licoarea Miraculoasa (in doua variante: albastra-indigo, care ma facea nevazuta pe timp nelimitat si rosie-purpurie, care facea ca inimile baietilor sa cada pentru totdeauna in vraja mea)
Citeva batalioane de Admiratori si Petitori (care, desi imprumutau temporar chipurile unor colegi, nu aveau obiceiul timpit de a imi fura penarul si de a ma trage de par ci, dimpotriva, se indeletniceau cu umblatul pe un cal alb, suspinatul pe sub balcoane, cintatul serenadelor sub clar de luna si alte asemenea fapte de vitejie, mergind pina la sacrificiul suprem – moartea prin duelare, pentru a-mi apara onoarea).
Ele au aparut de-a lungul timpului si dateaza din diverse epoci, incepind cu vremurile fragede, cind prinţesa de abia incepuse sa isi ia in serios puterile nemaintilnite si pina in vremurile in care a atins deplinatatea acestor puteri, devenind, fara nici un fel de indoiala, o zîno-prinţesă desavirsita.
Sa le lasam sa se odihneasca in tacere si sa inchidem usile grele. Nu e nevoie sa le ferecam cu sapte lacate, pentru ca obiectele si fiintele fermecate nu cunosc notiunea de „lacat”. Cind vom avea nevoie de ele, este suficient sa le chemam. Ele se vor desprinde usor de la locurile lor, se vor scutura singure de praf, vor pluti alene prin aer, ca orice lucru vrajit si vor prinde viata din nou, inainte sa te dai de trei ori peste cap. Eu, cel putin, asa cred…
imi place “compunerea”
trebuie sa scri povesti