Intrerupem transmisiunea despre printese, pentru ca tocmai am ascultat live niste Astor Piazzola (Anotimpurile) intr-un loc cu parfum de epoca - palatul Bragadiru si… m-am indragostit. De muzica, normal!
Pentru ca Piazzola asta e teribil de pasional, ca orice sud-american, pentru ca acordeonul ala te rascoleste ceva de speriat, te face sa vrei sa iubesti, dansezi & (mai ales) sa suferi (of course, ca fara suferinta viata e pustie) mai ceva ca-ntr-un almodovar, pentru ca nimic nu se compara cu un nuevo tango cind vine vorba de amor.
Si toate astea-mi amintesc de un film. “Tango, no me dejes nunca” al lui Carlos Saura. Care, ma rog, nu e cine stie film, dar are niste ”tablouri dansante” foarte frumoase. Si oricum, pe mine una ma face
sa vreau sa invat sa dansez tango-ul asta…
Apropo, de invatat tango… NU la cursurile de la Amsterdam Cafe! Acolo e un nene cam transpirat si usor supraponderal, care nu are mare lucru de-a face cu imaginea unui hombre fatal d-asta de danseaza, in schimb are un discurs misogin despre cum tre’ sa se supuna femeia barbatului, la munte si la mare, in orice imprejurare. Si tango-ul isi pierde orice farmec atunci cind il dansezi cu o frantuzoaica sfrijita, cu palmele umede, si care se chinuie sa faca pe barbatul!
Mai bine acasa, singura, in fata oglinzii, cu muzica lu’ Piazzola !
da, “Piazzola asta e teribil de pasional, ca orice sud-american”. cam ca borges. parerea mea.
vic – ei, si dumneavoastra acuma! ziceam si io in sensu’ ca are omu’ singe latin
si ce, latinii nu poa’ sa aiba probleme cu circulatia periferica?
imi si imaginez un telenovelist batrin, cu probleme de circulatie, pasional ca borges si intelectual ca joaquin cortes.
si sa nu care cumva sa-mi spui ca joaquin e spaniol, nu sud-american