Compunere despre zîno-prinţese – 4

Si deci, eu stateam linga groapa cu nisip, sprijinita de un leagan scorojit si le explicam peretilor alora cu forme de fetite (ce-i drept, ceva mai mari decit mine) cum sta treaba cu zîno-prinţesele in general si cu mine in special, dar ele nu pareau sa ma ia in serios. Mamele noastre stateau pe bancuta si se uitau la noi cu duiosie, asa cum se uita mamele intotdeauna la fetitele lor (prinţese sau nu). Din cind in cind, ne zimbeau. Habar n-aveau ele ce treburi importante dezbateam noi acolo. Eu, una, eram gata-gata s-o strig pe a mea. Sa vina ea si sa spuna, inca o data, adevarul adevarat (de parca nu era atit de evident)!

Pentru ca, in fond, totul incepuse cu ea. Ea descoperise piticutul care-mi facea diminetile frumoase. Ea imi spusese prima data ca eu nu sint o fetita ca toate fetitele obisnuite. Ea imi soptise nopti intregi la ureche, cu vocea ei suava si topita de dragoste, ca sint prinţesa ei, atunci cind eu eram doar o bebelusa cit o painita, care plingea cu sughituri toata noaptea. Impreuna descoperiseram puterile mele magice. Ea imi descrisese castelul de ametist, cu gradini suspendate si lacuri interioare si impreuna fuseseram acolo prima oara. Impreuna planuiam balurile si alegeam rochiile din materiale neasemuite, cu broderii fantastice. Mama mi-l adusese pe Miua. Si condurii fermecati. Si atitea altele. Si daca mama, care era om mare (si oamenilor mari nu li se nazar cai verzi pe pereti asa, aiurea, asta se stie!) credea toate astea, atunci inseamna ca ele chiar existau aievea. Mama stia ce spunea. Mama nu vorbea prostii, doar ca sa se afle in treaba. Mama nu m-ar fi dus de nas niciodata cu povesti. Si, la o adica, mama putea sa le si bata pe nesuferitele alea, pe prostanacele alea de fetite obisnuite, care se indoiau de spusele mele si-mi rideau in fata. Asa ca am chemat-o pe mama, tremurind de furie si cu lacrimi in ochi.

Mama a venit cu mine, linga groapa cu nisip. Era momentul adevarului, stiam foarte clar. In adincul sufletului, aveam o tresarire de indoiala. Daca totusi.. dar nu, era imposibil ca totul sa nu fie decit o poveste de adormit copiii, o stiam prea bine! Pentru eu chiar traiam intr-un palat fermecat, pentru ca eu chiar aveam cele mai frumoase rochii din lume, pentru ca ursul Miua si nurca Mariuca chiar erau prietenii mei cei mai buni si ajutoarele mele de zînă, pentru ca eu stiam precis toate astea, le simteam, erau linga mine in fiecare zi. Si le stia si mama, care era om mare si atunci cind oamenii mari zic o chestie, de regula cam asa sta treaba. Asa ca m-am uitat in sus, la ea, asteptind sa se intimple miracolul. Dar ea nu spunea nimic din ce as fi vrut eu sa aud, repeta doar ca „hai sa mergem acasa”. Parea ca nu are de gind sa le explice fetitelor alora cu cine au ele de-a face. Parea ca e oarecum incurcata si, sincer, nu intelegeam de ce. Era doar atit de simplu pentru o mama sa faca lumina, sa lamureasca lucrurile, sa le aseze la locurile lor firesti.

Am inceput sa o trag pe mama de mina si sa o bat la cap. Fetitele asteptau raspunsul, destul de nerabdatoare.Dar mama vorbea pe linga subiect, in jurul lui, il ocolea, evitind cu orice pret anumite cuvinte (cum ar fi „zînă” sau „prinţesă”), privea prin noi intr-un fel ciudat, ma tinea de mina, voia sa ma ia in brate, eu ma feream si o rugam cu lacrimi in ochi sa recunoasca adevarul, dar ea o tinea una si buna cu mersul acasa, si nesuferitele alea rinjeau in continuare si se priveau cu subintelesuri si dupa aia izbucneau in ris, eu incepusem sa dau din picioare si sa tip, ma inrosisem probabil, plingeam, nu intelegeam de ce mama nu recunoaste o data adevarul, poate pentru ca totul trebuie tinut secret, m-am gindit, dar nu mai suportam umilinta aia, gata, asta era, trebuia sa dam o data cartile pe fata, sa recunoastem cinstit, sa stie toata lumea ca eu nu sint o fetita obisnuita, ca toate celelalte, ci sint o prinţesă cu puteri magice (poftim, sa-i spunem asa, in caz ca „zîno-prinţesă” suna prea complicat!), sa terminam o data pentru totdeauna cu mascarada asta, sa terminam, a zis si mama, m-a apucat zdravan de o mina si m-a dus acasa, pe sus, cit ai clipi. In urma mea ramasese o groapa cu nisip, intr-un parc oarecare, cu niste fetite rautacioase, care se dadeau intr-un leagan si continuau sa rida de mine. Habar n-aveau ele ca, de fapt, se aflau intr-un loc vrajit si tocmai statusera de vorba cu o zîno-prinţesă adevarata, poate singura pe care aveau sa o intilneasca in viata lor plictisitoare de fetite obisnuite.