Compunere despre zîno-prinţese (happy-trist-end)

Cind m-am intors de la psihiatrul de copii, stiam exact ce aveam de facut. Pentru ca lumea nu parea dornica sa recunoasca conditia mea speciala, m-am hotarit sa o ascund. Trebuia doar sa ma prefac ca sint si eu o fetita obisnuita, la fel ca toate celelalte, sa-mi ascund adevaratele puteri magice, sa-mi ingrop bine castelul fermecat de ametist, condurii si celelalte accesorii de zînă, undeva foarte adinc inauntru, sa nu mai vorbesc in fata altor copii cu piticutii mei sau cu alti prieteni nevazuti, sa pretind ca o groapa cu nisip nu este nicidecum altceva decit o simpla groapa cu nisip, ca nu pot sa zbor de-adevaratelea, ca ursul Miua nu e decit un biet ursulet de plus, cam smotocit, total incapabil de a face vreo vrajitorie. Viata era cruda si nedreapta, tocmai mi-o aratase, copiii erau rai, mama parea deodata (dintr-un motiv ciudat) sa nu mai recunoasca nimic, sustinea cu tarie ca totul a fost numai o poveste, o joaca de copii, care nu trebuie luata prea in serios, ca eu intotdeauna voi fi prinţesa ei, dar asta nu inseamna decit o chestie intre noi doua, asa cum se obisnuieste intre mama si fiica, nicidecum nu trebuie sa ma cert cu copii prin parcuri pentru asemenea motive.

 Asadar, datorita vremurilor vitrege in care traiam, am hotarit sa devin o prinţesă in exil. Mi-am pus demna Arsenalul la pastrare si am hotarit sa nu-l mai scot decit la ocazii speciale. Sau in singuratate. Atunci cind nu sint fetite nesuferite prin preajma, care nu inteleg treburi de-astea si rid ca fraierele. Sau doctori de copii, batrini si mustaciosi, cu halate albe, care pun intrebari fara rost.

De fapt, in biroul doctorului (o camera intunecoasa, cu un birou mare si dezordonat, cu multe rafturi cu carti, in care probabil erau scrise tot felul de teorii cu privire la tratamentul zîno-prinţeselor si reintegrarea lor sociala) mi-am dat seama de toate astea. A fost un fel de strafulgerare, o iluminare brusca, venita pentru a ma feri de probleme si complicatii si cine stie ce alte chestii teribile mi s-ar fi putut intimpla, daca as fi spus adevarul. Pentru ca – vazusem eu bine – daca spui adevarul despre tine, cam asta se intimpla. Basca risete si zeflemea. Asa ca m-am hotarit sa spun ceea ce vor Ei sa auda.

 

Cind doctorul de copii (care mai inainte discutase ceva, pe soptite, cu mama si apoi o rugase discret sa se retraga, pentru a ramine singur cu mine) m-a intrebat, asa intr-o doara, cu cea mai nevinovata mutra din lume, care e numele meu, eu i-am spus (senina si serioasa) numele meu de fetita. Nu ala adevarat, de zînă. Cind a fost curios sa afle cu ce ma ocup pe acest Pamint, i-am raspuns, cit mai natural cu putinta, ca ma duc la gradinita. Nicidecum ca m-as indeletnici cu vraji, magii si alte treburi din astea, specifice zîno-prinţeselor. Dupa aceea, am declarat in continuare ca stau cu parintii intr-un bloc si ca vacantele mi le petrec la bunici, care locuiesc intr-o casa, in alt oras. Nici vorba de palate de ametist, cu gradini suspendate si galerii imbracate in oglinzi. Doctorul de copii (cu halat si mustati albe si mutra de batrinel aparent cumsecade) tot incerca sa ma traga de limba, doar-doar voi face vreo greseala si ma voi da gol. Dar eu m-am tinut tare pe pozitie si n-am marturisit nimic. Eram doar o fetita obisnuita, ca toate fetitele obisnuite, care locuia cu parintii ei si se ducea in fiecare zi la gradinita. Nu vorbeam cu piticutii si alte fapturi vrajite. Nu zburam prin vazduh, nu foloseam baghete magice sau mai stiu eu ce alte dracovenii.

 Asa ca doctorul cel alb mi-a zimbit, m-a mingiiat nitel pe un obraz si a chemat-o pe mama, careia i-a spus ca s-ar putea sa fie o problema cu ea, din moment ce eu sint cit se poate de “normala” si nu dau nici un fel de semne “ciudate”. Dar, cum el era doar doctor de copii, nu avea cum sa o trateze pe ea de inchipuiri. Trebuia, mai mult ca sigur, sa se duca la un doctor de oameni mari. Mama s-a enervat, nu stiu de ce, auzind chestia asta, m-a luat de mina si m-a dus acasa, din nou, cit ai zice peste.  Nu m-am suparat, totusi, pe ea foarte tare pentru treaba cu doctorul, pentru ca imi dadeam seama, din felul in care se uita la mine, ca in adincul sufletului ei (chiar daca nu voia sa o recunoasca in public) era convinsa ca eu sint intr-adevar o zîno-prinţesă.  Si, oarecum, gindul asta ma mai consola nitel, ma umplea de un fel de caldura binefacatoare, de un fel de siguranta placuta si ma facea sa nu imi mai pese asa de mult de ce credeau altii.