Umbra lui Kafka la Praga – 2

 

Cele patru doamne ale lui Franz Kafka

Nu are haz să te duci la Kafka Museum, decît dacă în prealabil ai avut conversaţia următoare cu un puşti care se uită cam des în oglindă şi-şi aranjează freza cu aer rebel în toate vitrinele: “Păi şi… care-i faza cu Kafka ăsta? “ – întreabă el nedumerit. “Păi a fost aşa, un mare scriitor…”, “Aha. Şi-a avut o casă, nu?, “Îhî”, “Deci a fost un scriitor care-a avut o casă”, “Păi, cam aşa!”, “Bun, şi… care-i faza?”. Faza e că, de fapt, Kafka Museum, pe care-l găseşti mai greu pe malul Vltavei, într-o zi foarte noroasă, nu e o casă memorială (în realitate, Kafka nici nu a locuit acolo), ci un loc care vrea cu tot dinadinsul să iasă din tiparele plicticoase ale unui muzeu, încercînd să te scoată din amorţeala turistică şi să te arunce pentru cîteva momente într-o altă lume. Nu, nu vei ieşi de acolo metamorfozat în gîndac, dar vei putea să-l suni, de la un vechi telefon negru, pe un anume domn Karl Rossman, dintr-o cameră cufundată în întuneric, cu aspect de morgă, în care în fiecare sertar odihneşte cîte un personaj; vei privi, într-o cameră albă, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, un castel care se-nalţă din linii nesigure şi-apoi dispare cu totul; vei urmări arborele genealogic compus din vechi fotografii, ascultînd un refren obsedant care vine, parcă, dintr-o cutiuţă muzicală stricată; vei citi, proiectate pe o pînză de sac, scrisorile sale către Felice Bauer, care se şterg literă cu literă, lăsînd loc unui portret aburit; le vei cunoaşte pe cele patru doamne ale sale, Felice, Julie, Milena si Dora – şi tot atîtea poveşti de dragoste triste, cronici ale unei căsătorii mereu amînate. Suspendate în cutii luminate, chipurile lor se suprapun fantomatic, de parcă ar fi patru feţe ale aceleiaşi unice femei. Vei ieşi de acolo, poate uşor emoţionat, poate dorindu-ţi (dacă n-ai făcut-o deja) să (re)citeşti cărţile acestui scriitor care a avut o casă, iar acum are: un muzeu, o piaţă, o cafenea, o librărie, o expoziţie şi nici un sortiment de bomboane de ciocolată.

Acum, că ai bifat şi ultimul obiectiv pe listă, nu-ţi mai rămîne decît să o iei uşurel spre casă…

 Auzite în Viena, la întoarcere

Poate că n-aţi citit în ziare, dar e oficial: românii au cucerit Viena! Nu îţi trebuie mai mult de 24 de ore ca să ai certitudinea acestui fapt, care pare, la prima vedere, de necrezut. Oriunde te duci, la cafenea, restaurant, bar, magazine mari şi butice mici, pe străzi şi bulevarde (nu şi la muzee, e adevărat!), urechile îţi vor fi mîngîiate de dulcele grai românesc. “Ia zi, fată, să-mi iau blugii ăştia?”, “Da, fată, ce dracu’! Îs numa’ cinci euro!”, “Auzi, iubi, cum îmi vine?”, “Bă, să-i iau lu’ ala micu’ şi pantaloni? I-am luat decît geacă, nu ştiu… Hai mă, dă-l dreacu, că are destui!”, “Aoleu, ce mă dor picioareleeee!”, “Da’ mai stai, dragă, mult la cabină?”, “Ăştia-s creveţi d-ăia… de le zice şrimpşi?”, “Bă, e cam amendă aicea, hai să mai vedem şi-n altă parte!”, “Ce te uiţi, domle, care-i treaba? Ce, ai stat în spatele meu ca să mă urmăreşti? Aşa vorbim noi românii, mai tare!”, “Pai uite, mă, la ei e curat pă strada! Şi-şi lasă biciclete aşa, nici nu le leagă! Pai să fi fost astea la noi, imediat le ciordea vreunu’!”, “Dom’le, nici nu se compară!”, “Mai ai, mă, bani pă card, sau scot io euro?”, “Auzi, fetele, e scump aicea, la pensiune?”, “Am vorbit cu cumnată-mea, cica-i zăpada-n ţară cît casa!” şi cîte şi mai cîte alte vorbe de duh.

Trei indicii pentru a-ţi recunoaşte compatrioţii: merg în grup, vorbesc tare şi au multe pungi. Dacă vrei să scapi de ei, intră la nimereală într-un muzeu. Fugi de magazinele cu reduceri. Intră seara într-un bar complet uncool, cum ar fi Shamrock, unde nimeni nu vine să-şi arate ţoalele nou-cumpărate; un soi de irish pub imbibat de fum, cu mese soioase şi cu toaletă jegoasă, care mai păstrează afişe cu formaţii rock de prin ‘80. Nişte turiste scandinave (după vorbă, după port), se îmbată cu spor la o masă, jucînd un joc de tabără cu sticlele de bere. Alături, un cuplu de punkeri se pupă cu foc, aproape căzînd de pe scaune de atîta pasiune. Un scoţian cu nasul roşu face o declaraţie înfocată cui vrea să-l asculte, sorbind din cînd în cînd din halbă. Du-te la bar, uită-te îndelung pe lista de băuturi, bodogănind revoltat că “astea-s preţuri pentru asemenea bodegă?”, fă-i semn barmanului şi cere într-o engleză de baltă one coke, one scotch, one beer, parafrazîndu-l involuntar pe Lee Hooker, întreabă-l speriat how much?, zăngănindu-ţi mărunţişul în buzunare şi apoi ascultă-i uimit, şi totuşi încîntat, răspunsul: “Paişpe nouăjnouă, frate!”. După aia poţi să bei cu el, Cristi din Sibiu, pînă dimineaţa, aflînd amănunte picante despre viaţa unui barman român într-un Irish pub vienez. “Băi, sînt aici de doişpe ani şi niciodată nu mi-am luat bilet de tramvai sau de metrou. În toţi anii ăştia, m-a prins controlu’ de vreo patru ori şi-am plătit vreo cincizeci de euro amendă. Păi îţi dai seama, dacă plăteam io abonamente în doişpe ani, că se strîngeau de zece, ce zic, de douăj’ de ori mai mult? Da’ ăştia sînt aşa de corecţi, că n-au nevoie de control. Pai dacă iarna nici n-apucă să se pună zăpada! Deci cum dă un fulg de zăpadă, ei –  gata! – bagă maşinile şi-ntr-o oră nici nu se cunoaşte c-ar fi nins. Tu ştii ce dor îmi e mie de zăpadă d-aia mare?”