Ce mi-a placut la TIFF – 1

M-am lasat de blog de lene. Tot de lene pun acum un fragment dintr-un articol in curs de aparitie. Despre ce mi-a placut la TIFF, dupa cum se vede si din titlu.

 

Supradoză de cinema

Ca începătoare într-ale festivalurilor, am luat startul timid cu două filme pe zi, am continuat cu trei, am sărit apoi la patru, m-am lăcomit chiar la cinci, mi-am dat seama că e prea mult, m-am întors la trei, cifră cu care m-am simţit confortabil, în final. Dacă drumurile vă poartă vreodată pe la vreu festival de film, pregătiţi-vă pentru o experienţă unică: goana după filme. Să alergi de la un cinematograf la altul, uitînd de prînz sau de cină, făcînd calcule complicate cu creionul în mînă: dacă fug repede de la cinema Republica la Victoria, oare mai apuc ceva din filmul ăla danez sau mai bine rămîn la Arta, la un documentar? TIFF-ul rămîne o experienţă plăcută, care te face să te îndrăgosteşti iremediabil de Cluj şi de atmosfera de festival, cu regretul că – la fel ca-n viaţă –  nu le poţi vedea/ avea pe toate si cu dorinţa de a face o pauză de filme cel puţin o lună, pentru a putea să digeri tot ce ai văzut, uneori de-a valma.

 

Un festival muzical

Nu ştiu unii cum au fost – ocupaţi să bifeze toate filmele din competiţie şi conferinţele de presă – dar pe alţii secţiunea “Doc’n’roll” de anul acesta i-a expediat direct într-un paradis la care tînjesc, probabil, toţi iubitorii de muzică şi film. Greu de ales între Patti Smith, Red Hot Chilli Peppers, Lou Reed şi Shine A Light (documentarul lui Martin Scorsese despre Rolling Stones), dar probabil cea mai bună alegere a fost Joe Strummer: The future is unwritten (regia Julien Temple), un film de aproape două ore despre solistul trupei The Clash, o cronică extaziantă despre naşterea unui simbol punk şi despre o epocă în care se făcea nu doar muzică, ci revoluţie.

 

 

Tot într-un soi de extaz te duce şi filmul I’m not there al lui Tod Haynes despre o altă legendă pop-cult.  Inspirat din “multiplele vieţi ale domnului Bob Dylan” – vezi generic –  filmul e un poem construit pe mai multe planuri: copilul crescut cu blues-ul în sînge, poetul revoltat, îndrăgostitul, vedeta cu alură androgină (interpretată electrizant de Cate Blanchett) sfidînd mecanismul ipocrit al showbiz-ului,  refugiatul ajuns la maturitate în mijlocul naturii. Planurile se contrazic şi se seduc permanent, capturînd într-un mozaic de muzică, emoţii, simboluri desprinse din vise, imagini ameţitoare şi secvenţe suprarealiste, o parte din esenţa unei personalităţi cameleonice. Un film care se trăieşte cu inima pulsînd de emoţie şi care te face să te repezi la cel mai apropiat youtube pentru încă o porţie de Bob Dylan (ce păcat că prin cluburile locale nu se găsea nici o mostră, fiind însă la mare preţ “I will survive” şi “YMCA”!).

 

(scena mea preferata din film)

 

Şi mult aşteptatul Control al lui Anton Corbijn spune povestea unei legende rock – solistul Ian Curtis al trupei Joy Division, sinucis la mai puţin de 24 de ani – dar dintr-o perspectivă foarte umană şi caldă, deşi o face în imagini alb-negru, scăldate într-o lumină întunecată. De văzut mai ales pentru performanţa lui Sam Riley, recompensat cu o mulţime de premii pentru acest rol de muzician posedat!

 

 

 

Ce am priceput eu din filmele astea (da’ n-am scris in articol din motive 1. de spatiu si 2. ca sa nu rida cronicarii mai experimentati de mine): faza cu tipii astia care faceau muzica (& revolutie, ca asa se facea pe atunci, in anii ‘70) e, de fapt, foarte trista. Ei cintau dintr-o revolta care-i macina ingrozitor, dar – perversitatea sortii! – revolta se vinde al naibii de bine astfel incit, in scurt timp, intrau, cu revolta lor cu tot, intr-o masinarie de facut bani, intr-un fel de aparat al mainstreamului care-i golea pe dinauntru si se trezeau, in final, cu o revolta care nu mai era a lor. Nu-si mai gaseau drumul, isi pierd eau miza si-atunci incepea sa se duca naibii totul.

“Am facut toate greselile clasice pe care le poate face o trupa, desi exact asta ne-am propus sa nu facem!” spune Joe Strummer mai la batrinete. Droguri, certuri, orgolii, conflicte etc, pina la sinucidere (vezi Ian Curtis – desi acolo e vorba si despre alte lucruri: dragoste, infidelitate, boala, neputinta, urmele unei greseli din tinerete). Am plins cu lacrimi de crocodil la toate cele trei filme