Revin dupa o absenta indelungata. Cine are posibilitatea sa ajute un suflet turmentat, victima a cruntelor nedreptati ale vietii si a propriei vanitati? Domnilor care cautati pe net “jocuri de tuns fetite”, domnisoarelor care cautati “cum sa vorbesc cu baieti ochi albastri”, dragi tovarasi blogosferici!

Am nevoie disperata de un pseudonim literar, pentru a evita cenzura, tortura, factura!

Astept propuneri din cele patru zari ale internetului!

Multumiri,

ondinna unfortunata

M-am lasat de blog de lene. Tot de lene pun acum un fragment dintr-un articol in curs de aparitie. Despre ce mi-a placut la TIFF, dupa cum se vede si din titlu.

Supradoză de cinema

Ca începătoare într-ale festivalurilor, am luat startul timid cu două filme pe zi, am continuat cu trei, am sărit apoi la patru, m-am lăcomit chiar la cinci, mi-am dat seama că e prea mult, m-am întors la trei, cifră cu care m-am simţit confortabil, în final. Dacă drumurile vă poartă vreodată pe la vreu festival de film, pregătiţi-vă pentru o experienţă unică: goana după filme. Să alergi de la un cinematograf la altul, uitînd de prînz sau de cină, făcînd calcule complicate cu creionul în mînă: dacă fug repede de la cinema Republica la Victoria, oare mai apuc ceva din filmul ăla danez sau mai bine rămîn la Arta, la un documentar? TIFF-ul rămîne o experienţă plăcută, care te face să te îndrăgosteşti iremediabil de Cluj şi de atmosfera de festival, cu regretul că – la fel ca-n viaţă –  nu le poţi vedea/ avea pe toate si cu dorinţa de a face o pauză de filme cel puţin o lună, pentru a putea să digeri tot ce ai văzut, uneori de-a valma.

Un festival muzical

Nu ştiu unii cum au fost – ocupaţi să bifeze toate filmele din competiţie şi conferinţele de presă – dar pe alţii secţiunea “Doc’n’roll” de anul acesta i-a expediat direct într-un paradis la care tînjesc, probabil, toţi iubitorii de muzică şi film. Greu de ales între Patti Smith, Red Hot Chilli Peppers, Lou Reed şi Shine A Light (documentarul lui Martin Scorsese despre Rolling Stones), dar probabil cea mai bună alegere a fost Joe Strummer: The future is unwritten (regia Julien Temple), un film de aproape două ore despre solistul trupei The Clash, o cronică extaziantă despre naşterea unui simbol punk şi despre o epocă în care se făcea nu doar muzică, ci revoluţie.

Tot într-un soi de extaz te duce şi filmul I’m not there al lui Tod Haynes despre o altă legendă pop-cult.  Inspirat din “multiplele vieţi ale domnului Bob Dylan” – vezi generic –  filmul e un poem construit pe mai multe planuri: copilul crescut cu blues-ul în sînge, poetul revoltat, îndrăgostitul, vedeta cu alură androgină (interpretată electrizant de Cate Blanchett) sfidînd mecanismul ipocrit al showbiz-ului,  refugiatul ajuns la maturitate în mijlocul naturii. Planurile se contrazic şi se seduc permanent, capturînd într-un mozaic de muzică, emoţii, simboluri desprinse din vise, imagini ameţitoare şi secvenţe suprarealiste, o parte din esenţa unei personalităţi cameleonice. Un film care se trăieşte cu inima pulsînd de emoţie şi care te face să te repezi la cel mai apropiat youtube pentru încă o porţie de Bob Dylan (ce păcat că prin cluburile locale nu se găsea nici o mostră, fiind însă la mare preţ “I will survive” şi “YMCA”!).

(scena mea preferata din film)

Şi mult aşteptatul Control al lui Anton Corbijn spune povestea unei legende rock – solistul Ian Curtis al trupei Joy Division, sinucis la mai puţin de 24 de ani – dar dintr-o perspectivă foarte umană şi caldă, deşi o face în imagini alb-negru, scăldate într-o lumină întunecată. De văzut mai ales pentru performanţa lui Sam Riley, recompensat cu o mulţime de premii pentru acest rol de muzician posedat!

Ce am priceput eu din filmele astea (da’ n-am scris in articol din motive 1. de spatiu si 2. ca sa nu rida cronicarii mai experimentati de mine): faza cu tipii astia care faceau muzica (& revolutie, ca asa se facea pe atunci, in anii ‘70) e, de fapt, foarte trista. Ei cintau dintr-o revolta care-i macina ingrozitor, dar – perversitatea sortii! – revolta se vinde al naibii de bine astfel incit, in scurt timp, intrau, cu revolta lor cu tot, intr-o masinarie de facut bani, intr-un fel de aparat al mainstreamului care-i golea pe dinauntru si se trezeau, in final, cu o revolta care nu mai era a lor. Nu-si mai gaseau drumul, isi pierd eau miza si-atunci incepea sa se duca naibii totul.

“Am facut toate greselile clasice pe care le poate face o trupa, desi exact asta ne-am propus sa nu facem!” spune Joe Strummer mai la batrinete. Droguri, certuri, orgolii, conflicte etc, pina la sinucidere (vezi Ian Curtis – desi acolo e vorba si despre alte lucruri: dragoste, infidelitate, boala, neputinta, urmele unei greseli din tinerete). Am plins cu lacrimi de crocodil la toate cele trei filme

Intr-o seara ploioasa, m-am nimerit din greseala – incurcind datele, orele si persoanele, ca de obicei – intr-un loc in care se povestea despre mituri, legende si credinte populare. Pentru ca oamenii au fost draguti – mi-au zis “ei, acum daca tot ai venit, nu vrei sa ramai?”, iar mie mi-era jena sa spun nu (deja simtindu-ma ca o incurca-lume) – am ramas. Nu mi-a parut rau, din mai multe motive. Unul este ca am auzit citeva lucruri frumoase, de care habar n-avusesem…

lumea a fost facuta intr-o zi de marti

vircolacii maninca soarele si luna

raiul este un loc la rasarit

la Apa Simbetei se termnina pamintul si lumea noastra

ostrov inseamna insula cu cetate

ielele fura apa vie

solomonierii sint niste intelepti care, dupa sapte ani de stat sub pamint, au invatat sa calareasca balaurii

in balada, eroul moare intotdeauna, in timp ce in basm invinge

acolo unde este un strigoi viu, nu ploua niciodata

incrincenat inseamna, in romana veche, plin de singe

de pastele Blajinilor, taranii fac petrecere in cimitir

Tot acolo am aflat ce-i acela un pricolici: un nene care se transforma, din cind in cind, in animal – cel mai adesea in caine. Treaba e reversibila, adica dupa ce musca citiva cetateni, se transforma la loc in om si nu-si mai aminteste nimic. Povestitoarea istorisea ca, pe cind era ea mica, in satul bunicii ei circula urmatoarea poveste: cica o taranca merge pe un pod (chestie plina de simboluri) si o musca un caine de catrinta. La intoarcere, pe acelasi pod se intilneste cu o vecina care ii raspunde la salut si ii zimbeste. Intre dinti i se zareste un fir rosu, de catrinta…

Chestia m-a cutremurat, ba chiar mi-a facut parul maciuca, desi nu contine nici o imagine horror.

Cind am plecat, ploaia se oprise si am luat-o pe jos, pe niste strazi pustii. Ma simteam foarte bine, pina cind, dintr-o curte, m-au atacat pe neasteptate niste caini.

La inceputul anului asta mi-am propus, plina de avint pionieresc, sa mai umplu niste goluri… literare. N-am rezistat eu chiar sa ma reintorc la clasici de tot (Sasa si Ilie Cazane poarta mare parte din vina pentru ca m-am abatut de la drumul cel drept!), dar, cu chiu cu vai, am mai pus mina pe cite un monstru sacru.

Am reusit sa citesc Castelul (din cauza de vacanta la Praga si vizitat Kafka Museum) si acum ma chinui din rasputeri cu niste nuvele de Mann (da-mi, Doamne, rabdare!). Imi imaginez ca n-o sa pot citi niciodata vreun roman-fluviu de mii de pagini scris de dinsul. Singura sansa, daca nu am facut-o in adolescenta (cind cica aveam timp si disponibilitate), este sa o fac la batrinete (cind se presupune ca o sa dau in mintea copiilor).

Lista mea de lucruri de facut la batrinete (nu pensie!) se lungeste asadar din ce in ce mai mult. Ea include traditionala casuta cu gradinita (de care nu ma voi putea ocupa personal, pentru ca nu sint capabila sa port de grija nici unei plante de apartament, dar orice casuta idilica de genul asta musai sa aiba o gradinita a ei, pentru ca in gradinita poti sa lenevesti sub umbrela si sa bei ceai!), o vreme mai mereu insorita, carti plicticoase pe care sa le savurez pe indelete. Si alte d-astea, ca prea devin intima aici pe blog! J

Poate ca atunci ma voi putea imprieteni cu domnul Mann…

P.S. In schimb, imi place la nebunie teatrul de papusi. Nu numai spectacolele in sine, dar toata experienta mersului la teatrul asta! In numarul viitor J

1: Ondiolina exista si este un “instrument muzical electronic cu sunete inedite, obţinute prin modificarea vibraţiilor electrice după dorinţa interpretului”.

2: Pe ondiolina asta a facut-o celebra un anume domn Jean-Jacques Perrey, despre care se spune ca este inventatorul  happy electronic pop-music.

3: Acum domnul asta este octogenar si inca mai cinta (sau ma rog, face muzici electro-happy pe care cica le-a folosit si Walt Disney prin desene animate, atit de happy erau!). Mai mult, domnul vine la Bucuresti duminica viitoare, la Rockolectiv!

4: Concluzia logica: ondinna will meet ondiolina! O sa dansam electro si-o sa fim happy! Uraaaa!

Aici cea mai cunoscuta piesa a lui (daca vi se pare ca suna misto, e din cauza ondiolinei, sint absolut sigura!)

E soare si frumos, o sa apara brebeneii, simbata am vazut un papagal verde in fata la Carturesti, l-am terminat de citit pe Sasa si cica in curind o sa-mi soseasca prin posta si Ilie Cazane junior, editia completa - deci o sa fac cunostinta cu spiritul lui Marx, ura!

Imi place din ce in ce mai mult cartea asta.

La inceput mi s-a parut limbajul un pic fortat, poate si pentru ca autorul e basarabean si unele expresii nu suna bine in romaneste. Dar m-am atasat mult de personaj: micul Saşa care traieste la tara, intr-o Moldova sufocata de comunism si de cultul lui Lenin, si merge la scoala cu autobuzul, unde o invatatoare rea si fara inima il ridiculizeaza mereu. Nadejda Petrovna seamana cu Tovarasa Ivan, supranumita Ivanca, invatatoarea mea din clasele 1-3, care tragea copiii de par si ii tira prin clasa, isi infigea unghiile rosii si neverosimil de lungi in chica baietilor si urechea fetele pina le sareau pampoanele din par. Avea coc negru si ochi incercuiti cu dermatograf, era secretara de partid si cerea parintilor, fara nici o rusine, sa-i  aduca salam de Sibiu si sapunuri Rexona. M-am mutat in clasa a patra la alta scoala, pentru ca ma persecuta prea tare: ai mei nu aduceau deloc cadouri.. .

Saşa e de-o candoare irezistibila: se duce in paduricea din spatele casei ca sa culeaga brebenei pentru porc (cum naiba sint brebeneii astia? nu cred ca am vazut vreodata, in copilaria mea de copil urban, fara bunici la tara) si viseaza, intins pe sac, la Dumnezeu si la Lenin. As vrea sa se imprieteneasca Saşa cu Ilie Cazane junior, cred ca ar fi the beginning of a beautiful friendship. Doi copii chinuiti si cu capul in nori.  

Saşa o iubeste in secret pe Sonia, care e mai mare decit el si miroase a parfum (dupa descriere pare a fi din ala bulgaresc, cum se gaseau si la noi). Viseaza sa devina pionier, sa-i fluture cravata rosie in vint, zalog de legamint, si nenorocita de invatatoare nu-l face pionier in runda I, odata cu copiii silitori care stiu sa povesteasca istorii inaltatoare despre tatucul Lenin, ci abia in turul doi, cu obraznicii clasei, dupa ce mai intai il lasa sa fiarba si sa viseze. 

 Imi amintesc ca Ivanca m-a amenintat ca nu ma face pionier deloc. Avea boala pe mine, nu mai stiu din ce cauza… Am crezut ca s-a terminat lumea. Nu puteam trai cu asemenea rusine: sa fiu singurul copil din clasa fara cravata rosie. De fapt, era doar o cacealma de-a ei, fiindca oricum dadea prost la dosar sa aiba elemente de-astea ca mine in subordine J. M-au facut pionier odata cu toata lumea, la Muzeul Partidului Comunist, actual Muzeu al Taranului Roman. Nu-mi mai amintesc nimic din ceremonie, pentru ca aveam o ceata pe ochi. De emotie, in dimineata aia mi-am uitat ghiozdanul acasa. Am plecat de acasa cu inima atit de usoara, parca zburam pe drum, incit nici nu mi-am dat seama ca am uitat ceva atit de esential precum ghiozdanul. Normal ca m-am facut din nou, iremediabil, de ris. Dupa aia m-a dus bunica-mea (venise special de la Braila cu aceasta ocazie) la un studio foto sa-mi faca poze cu cravata! Din pacate am insistat sa-mi tin si bereta pe cap si pozele au iesit naspa. Induiosator de naspa!  

Inca nu am terminat cartea, dar mi-e drag tare Saşa asta! As vrea sa vad cum arata brebeneii…