Feeds:
Posts
Comments

Archive for May, 2007

Daca stateam bine si ma gindeam, imi parea chiar rau pentru toti tipii aia din Piata, cu care petrecusem atitea dupa-amiezi cintind si cu care incepusem sa ma obisnuiesc oarecum, avind senzatia ca facem impreuna o chestie de o mare importanta nationala. Imi parea rau si pentru tata, care era foarte trist, de-a dreptul mohorit, probabil pentru ca stia ca de acum inainte nu o sa mai mearga sa cinte versuri revolutionare si nu o s-o mai vada niciodata pe doamna aia cu statuie si faclie, pe care o vazuse in State, cind fusese in delegatie pe vremea fostului Tovaras (acum supranumit “Odiosul” sau “Dictatorul”).
La televizor, nimeni nu a spus nici un fel de povesti de felul celei pe care mi-o povestise tata, ci dimpotriva, am aflat ca minerii erau tot un fel de oameni de bine, care voiau sa ajute Revolutia si democratia, luptind si ei cum puteau contra teroristilor, care nu ne lasau de loc in pace, se deghizau drept studenti barbosi si se tineau de prostii prin pietele publice. L-am mai vazut la televizor si pe tovarasul Iliescu (care, intre timp, pentru ca fusese salvatorul nostru al tuturor, acum ajunsese presedintele tarii), cu zimbetul sau larg, multumindu-le din inima minerilor pentru ajutor si stringindu-le mainile, in timp ce ei il priveau in ochi, plini de recunostinta.
Apoi am adormit si am visat cete intregi de mineri, amestecati cu elevii absolventi de-a XII-a, defilind impreuna pe strada noastra, intr-un soi de manifestatie gigantica, asa cum numai de 23 august mai vazusem. Era o invalmaseala generala, ca la Revolutie, unii aveau costume de bal mascat, altii casti si lampase, unii strigau “Mai bine mort decit comunist!”, altii “Stima noastra si mindria – Ceausescu, Romania!”, vocile lor se suprapuneau intr-un vacarm infernal, erau pe acolo si domnul Iliescu, si Marineasca, si tatal Ioanei, si tovarasul Stanescu de la SECU, si tipul ala slab cu barbuta care vorbea de la balcon (il chema Marian), si Ionut pe calul lui alb, nu se mai stia exact daca o sa iasa o bataie generala sau o mare petrecere, eu umblam de colo pina colo, strigind “Vin minerii!”, Ioana ridea, Marineasca tipa, tovarasul Stanescu plingea, Ionut isi facea ochi dulci cu alta fata si peste toti si toate, trona o fotografie imensa, miscatoare, cu chipul Odiosului, pe fond rosu, ca pe vremuri, pe prima fila a tuturor manualelor scolare, de unde zimbetul lui atoatestiutor ne veghease copilaria…
A doua zi, la scoala, pe locul gol al fostului portret al Dictatorului, care lasase in urma o patratica mai deschisa la culoare decit restul peretelui, aparuse o pancarta alba, pe care scria: “Cinste minerilor, acesti vajnici si curajosi aparatori ai democratiei …” etc etc. Marineasca, diriga noastra prea-iubita si creatoarea placutei comemorative, ne astepta in fata clasei pentru un discurs, asa cum obisnuia ea sa tina. Dupa ce a terminat de elogiat in dreapta si, mai ales, in stinga, Marineasca ne-a pus sa aplaudam cu totii gestul drept si vitejesc al dragilor nostri compatrioti – minerii – care aproape ca s-au jertfit cu abnegatie pentru viitorul tarii si soarta noastra, a tuturor, inclusiv a copiilor dintr-a V-a B.
Copiii dintr-a V-a B au aplaudat, unii mai mult, altii mai putin, altii deloc. Printre astia din urma eram si eu, Ioana, Ionut si alti citiva, de care, dupa aceea, Marineasca s-a ingrijit “in mod special”…

Dar astea erau riscurile meseriei de “element destabilizator”, pe care le acceptasem fara sa ma gindesc, intr-o oarecare seara tirzie de primavara, intr-o piata din mijlocul capitalei, cind un tip barbos imi prinsese ecusonul in piept, facindu-ma astfel partasa la marea Istorie care se scria din mers, cu o repeziciune uimitoare.

Advertisements

Read Full Post »

Leapsa cu epitaf

Deci m-am molipsit si io cu o leapsa d-aia creativa de umbla pe bloguri 🙂 O am de la doamna terorista luciat 

Cica sa zic ce vorba inteleapta sa scrie la mine pe mormint. Adica, cum ar veni, epitafu’ meu preferat.
Asadar, daca nu s-o gasi nimeni sa parafrazeze cu numele meu un celebru epitaf din cimitiru Bellu care zice “aici odihneste genialul Giorgica”, atunci ma gindesc ca poate s-o milostivi cineva de-un epitaf muzical. Ca sa imi fie si mie tarina mai usoara (Brrr!) as dori sa-mi cinte live si over and over again domnul Nick Cave melodia aceea in care zice Just remember, death is not the end! 
Pun si link, da’ sper sa nu plinga lumea prea tare!
Si acuma o sa-mi chinui mai departe colegii de suferinta si de birou (sorry): Maestrul, Dorothy si Ancapone… Sa vedem, sa vedem ce-o sa iasaaaa 🙂
 
P.S. Sorry, petrica, daca n-ai blog, nu poti pentru ca sa fii lepsuit. astept SMS cu epitaf …
 

Read Full Post »

Nu stiu altii cum sint, dar eu fix asa ma simt acum!

Read Full Post »

Jos, in strada, incepuse sa se auda un vuiet surd. Aproape ca nu mai treceau deloc masini si cerul se intunecase, de parca avea sa vina o furtuna. Ioana primise un telefon de la maica-sa sa vina imediat acasa, ca altfel va fi vai de ea. Auziseram si noi ceva, destul de vag, circulau tot felul de zvonuri cum ca strazile nu mai sint sigure si ca e mai bine sa ocolesti bulevardele si Pietele. In speciala Piata aia mare din mijlocul capitalei, plina de golani care cintau. Nu era bine sa te aventurezi pe acolo; mai ales daca erai student, sau macar barbos, puteai sa o incurci rau de tot. Cum Ioanei ii era frica sa plece de una singura, desi nu statea departe, ne-am hotarit sa iesim impreuna si s-o conduc pina la jumatatea drumului. Oricum, ne-am gindit noi, nefiind studenti cu plete si barba, ci doar niste fetite cu fustite in culori fosforescente si adidasi cu sireturi in doua culori, nu avea ce rau sa ni se intimple.In strada ne-am pomenit dintr-o data pierdute intre niste oameni inalti si mari, cu haine in  culori inchise si mohorite, toate la fel. Unii dintre ei aveau un fel de casti ciudate pe cap, altii niste obiecte in maini. Erau multi, mergeau in dezordine si convoiul parea ca nu se mai sfirseste. Nu intelegeam de unde aparusera deodata atitia oameni pe strada noastra si cine sint ei. Nu mai vazusem atit de multa lume de la defilarea de absolvire a liceului, cind toti elevii claselor a XII-a ieseau cu costumatii speciale si pancarte, blocind circulatia de tot. Uneori, ne amestecam si noi printre ei, cascind gura la niste tipi inalti si blonzi, cu camasi de culoarea cerului, imaginindu-ne ca intr-o buna zi vom fi si noi asa de mari si vom defila mindre, pe sub privirile curioase si admirative ale intregului cartier. Acum insa nu era nici urma de liceeni blonzi si inalti, cu priviri visatoare, ci totul parea destul de infricosator. Erau niste indivizi intunecosi, unii dintre ei innegriti pe fata si pe maini, cu privirile incetosate si strigind lucruri de neinteles. Oare asa o fi fost la Revolutie? am intrebat-o pe Ioana, dar nici ea nu stia ce Revolutie se mai punea la cale de data asta. Brusc, mi s-a facut frica si, desi trecusem de jumatatea drumului dintre mine si Ioana, nu mai voiam sa ma intorc singura acasa. Puhoiul ne ducea mai departe, amestecindu-ne printre oamenii aceia ciudati si inversunati, pina cind nu mai stiam prea bine unde ne aflam. Privind in sus, capetele lor atingeau cerul, innegrindu-l, si aerul din jur devenise amenintator si greu. Imi doream sa apara cineva cunoscut, oricine, ca sa ne salveze din toata tarasenia in care ne bagaseram. Si a aparut, intr-adevar, nu Ionut calare pe un cal alb asa cum nadajduiam in secret, ci tata, care se dadea de ceasul mortii, nestiind pe unde eram.Cind ne-am intors acasa, strazile erau pustii si se lasase o liniste ciudata, de parca nimeni nu trecuse pe acolo si nimic neobisnuit nu se intimplase. Nici urma de indivizi cu haine si priviri innegrite, cu parul vilvoi si miros de fum. Ce fusese toata parada aia halucinanta la care tocmai asistasem? “Au venit minerii!” mi-a raspuns tata, nervos, cu vocea tremurata si cu o tresarire de minie in gesturi, in timp ce descuia
usa apartamentului.
Dupa aceea, pe canapea, in sufragerie, pentru ca nu intelegeam ce cautau minerii, din minele alea indepartate ale lor, la noi pe strada, tata s-a apucat sa-mi explice o poveste lunga si complicata. In poveste era vorba, nu despre castele si printese, asa cum ma obisnuisem, ci despre cruzime si violenta, si alte lucruri despre care eu nu stiam mare lucru, pentru ca pe vremea aia nu aveam inca televiziune prin cablu, nici jocuri pe computer. Tata mi-a povestit despre golanii din Piata si despre altii, de pe strazi, care au mincat bataie fara sa inteleaga prea bine ce li se intimpla, despre minerii care au ascultat o chemare de neoprit, ce a plecat din Bucuresti, ajungind pina in strafundurile pamintului, in galeriile lor subterane din Valea Jiului,  facindu-i sa se urce in trenuri, ocupind vagoane si chiar garnituri intregi; apoi au coborit in Gara de Nord, purtind inca pe piele un strat de praf negru, ca o pelicula protectoare si au pornit haiduceste pe strazi, inarmati cu ce apucasera, au ascultat o cuvintare care i-a insufletit in asemenea hal, incit s-au hotarit sa-si foloseasca bitele pe care le aveau la ei, crezind ca studentii aia din Piata chiar sint cu adevarat golani, desi toata lumea stia ca ei isi spuneau asa doar la misto, era clar ca sint baieti civilizati, cu scoala, chiar daca unii aveau plete si barbi, numai ca s-a produs o confuzie cumplita, nu era nici vina minerilor, ei nu au facut decit sa asculte o porunca, judecata lor fusese intunecata de prea mult praf de carbune, de prea mult intuneric subteran, pentru ca oricui i se poate tulbura ratiunea atunci cind isi petrece cea mai mare parte a vietii sub pamint, pina si cei mai intelepti oameni o pot lua razna in conditiile astea si se pot sui de-a valma in trenuri si pot face lucruri necugetate, mai ales daca sint atitati, minuiti, invrajbiti si cite si mai cite. Si am mai aflat ca tovarasul Iliescu ar fi vinovat de toate astea, nu doar el singur, ci erau mai multi implicati in toata povestea, numai ca noi nu aveam sa stim niciodata tot adevarul, pentru ca ei aveau de gind sa stearga bine toate urmele, taind astfel orice sansa ca libertatea si democratia (alea adevarate) sa se instaleze definitiv si pe strada noastra. Si zicind asa, tata a oftat, mama la fel, si in camera s-a asternut o tacere grea si neprevestind nimic bun.

Read Full Post »

De rigoler

Merci, Petrica 🙂

Read Full Post »

Bamse Reloaded

Read Full Post »

Mie nu mi-au placut niciodata indivizii astia…:)

Read Full Post »

Older Posts »