Feeds:
Posts
Comments

Archive for June, 2007

de-sus.jpg

Io cred ca merita sa-ti faci blog numai ca sa vezi ce chestii cauta oamenii pe google. In fine, poate ca exista si o alta metoda mai simpla, daca o cunoaste cineva, rog sa-mi dea si mie de veste pentru ca sa nu ma mai complic 😀

N-am sa mai insist cu “tite mari, foarte mari si imense”, in schimb azi am descoperit ca cineva a ajuns la o concluzie de-a dreptul fascinanta. Poetica, as spune, daca nu de-a dreptul filozofica. Oricum, deschide multe posibilitati de meditatie…

Asadar: “privind de sus totul pare la fel de clar”.

Read Full Post »

kitchen.jpgoscar.jpg

Pe prima (Kitchen) am citit-o pentru ca mi-a placut numele autoarei (si, ma rog, pentru ca am primit-o la pachet cu o revista…). Nume de rock star. Sau porno star. Sado-maso-baby-doll sau ceva in genul asta…
E genul de carte care cred ca i-ar face pe tinerii aspirantii intr-ale literaturii de pe plaiurile mioritice sa exclame cu naduf: off, unde nu m-am nascut io in Japonia, scoteam compunerea aia dintr-a unspea din sertar si ajungeam autor de best-seller-uri. Basca ecranizare de success. Dar ghinion! Sintem in Romania, unde scriitori precum FF si RR (ghici ciuperca?) sint refuzati de edituri.
Ei, si-acum ce-ar fi de zis despre carte? Ca e mica si minimalista foc. Si ca autoarea era foarte tinara cind a scris cele 2 povesti din ea, ceea ce explica multe. Ca de exemplu, de ce insusi “conceptul” cartii e lasat de izbeliste si expediat din cind in cind intr-o fraza, doua. Conceptul fiind refugiul in bucatarie si gatit, intr-un univers de arome, gusturi, texturi, mirosuri cu care te poti juca & crea.
De exemplu, povestea asta cu gatitul apare si in Corectii a lu’ Jonathan Franzen, unde unul dintre personajele principale este chef (si lesby, in plus) si toata nebunia asta a gatitului este minunat descrisa. Probabil ca autorul era mai batrin si mai experimentat decit Banana asta… Una peste alta, nu stiu ce sa mai zic, decit ca mi-am pierdut timpul…

Pe a doua (Oscar si tanti Roz) am citit-o pentru ca mi-o lauda lumea. Cica e emotionanta si sensibila si trista. Ceea ce mie, cu sufletu’ meu de telenovela, imi suna bine 🙂  Numai ca, din nou, ghinion. E vorba despre un baietel bolnav de leucemie care ii scrie scrisori lui Dumnezeu, povestindu-i cum traieste in fiecare zi cite un deceniu – o idee frumoasa, intr-adevar. Si inceputul e promitator: “draga dumnezeu, ma cheama oscar, am zece ani, tocmai am dat foc casei, cred ca au ars si pestisorii rosii” (citat aproximativ). Mie inceputul asta mi-a promis ceva suprarealist, pen’ ca mi-a amintit de o poveste delicioasa de-a lui Boris Vian in care un alt baiatel da foc la casa, jucindu-se cu chibriturile. Dar, in loc de suprarealism, aici apare numita tanti Roz (infirmiera care are grija de Oscar) care se apuca sa ii (ne) dea povete, pilde, sfaturi si lectii de viata, intr-o nota intelept-optimista. Merci, dar nu! Voiam si eu putina subtilitate si poate asa aveam sanse sa ma si intristez. Mai ales ca baietelul, evident, moare. Si totul se incheie cu tanti Roz, care acum ii scrie ea lui Dumnezeu ca sa-i multumeasca pentru fericirea pe care i-a daruit-o iubindu-l pe Oscar!
Cred ca o sa ma apuc sa citesc clasici, ca tot mi s-a sugerat, de curind, Flaubert.

Read Full Post »

“Compunere micul cretin in vacanta de vara” – asta a cautat cineva pe net si a ajuns aici! 🙂

In rest, se cauta in continuare “tite mari” si “jocuri Barbie”

Read Full Post »

Tocmai pentru asta, intr-o zi mi-am luat inima in dinti si am sunat la soneria Ap. 65. Am fugit repede si m-am ascuns dupa colt, cu inima cit un purice. Nevasta Inginerului Florescu, o batrinica pe care o stiam din vedere, a deschis usa, s-a uitat imprejur din spatele unor ochelari borcanati, a intrebat de citeva ori cu o voce de babuta pitgaiata “cine e?” si apoi a intrat la loc, inchizind usa. Eram sigura ca totul era numai o inscenare.

In zilele urmatoare, in timp ce urcam ca de obicei scarile, mi-a venit ideea. M-am hotarit sa fac un act de dreptate. La toate etajele erau ghivece cu flori si desene pe pereti (amintiri lasate probabil de vreun locatar pe care il chinuise talentul sau poate ca tocmai, toate desenele alea adunate si potrivite intr-un anume fel formau un puzzle, care spunea ceva, care ar fi putut fi o Cheie a labirintului din vis, dar totul era mult prea intortocheat ca sa pot lega lucrurile). In fine, doar la etajul nostru, la 8, nu era nimic, nici urma de floare, desen sau alta decoratiune. Doar un scris banal pe perete care te anunta ca ai ajuns la etajul 8. Asa ca am hotarit ca trebuie sa fac ceva. Lucrurile nu puteau sa ramina atit de nedrepte.

Daca mi-ar fi spus cineva ca florile alea n-au crescut acolo singure, asa cum credeam eu, ci ca sint ale locatarilor, care le-au scos, din motive numai de ei stiute, pe holurile blocului (probabil pentru ca acolo era mai mult aer, mai multa lumina, sau nu aveau loc in casa, cine stie?), ca au fiecare stapinii lor care le ingrijesc, le uda si le urmaresc, ca nu sint asa, pur si simplu, niste plante crescute la intimplare prin bloc, daca cineva mi-ar fi spus toate astea, m-as fi uitat la el crezind ca glumeste sau ca e intr-o ureche. Dar nu era nimeni care sa-mi spuna asa ceva, care sa ma avertizeze in vreun fel. Pentru mine era limpede ca lumina zilei ca plantele alea, care infrumusetau fiecare etaj si palier, sint un fel de bun comun, al tuturor locatarilor si, in primul rind, al blocului nostru. Pentru ca blocul nostru era un fel de entitate de sine statatoare, era o fiinta uriasa care avea viata ei proprie si inauntrul careia salasluiam noi, locatarii, asa cum furnicile, fluturii, gargaritele si melcii locuiau in copaci, folosindu-le frunzele, crengile si scorburile. Totul era cum nu se poate mai clar, blocul era viu, plantele erau ale lui, noi locuiam in bloc, prin urmare plantele erau si ale noastre, ale tuturor, fara exceptii sau discriminari. Numai ca undeva se produsese o greseala. O mica si, aparent, neinsemnata eroare, dar pe care eu o observasem si aveam de gind s-o repar. Etajul 8 nu avea flori. Eram sigura ca nu din rea-vointa sau cine stie ce intentie obscura, ci fusese pur si simplu o omisiune neintentionata din partea blocului, pe care eu urma sa o indrept.

Asa ca am inceput sa populez palierele etajului 8 cu ghivece cu flori. Le alegeam, de la celelalt etaje, dupa criterii in primul rind estetice (cele care aveau flori mai frumoase si mai colorate) si abia apoi practice (cele mai usor de transportat). Le tiram pe scari, in urma mea, pina la 8, unde nu le lasam la intimplare, ci le cautam cel mai bun loc si le asezam cu dragoste sub ferestre, la lumina, lipite de peretii albi, sau linga lift. Celor mai frumoase le faceam onoarea deosebita de a le aseza in apropierea usii mele. Ieseam in fiecare zi sa le ud si imi crestea inima de mindrie cind vedeam ca etajul nostru a ajuns, gratie stradaniilor mele, cel mai frumos din bloc. Imi contemplam zilnic opera horticola, cuprinsa de o incintare fara margini si cind ma intorceam de la scoala continuam vinatoarea de flori cu veselie. De la etajul 6, insa, nu luasem niciodata nimic. Nu ma atinsesem nici macar o data de vreun fir de iarba de acolo. Pentru ca acolo era un loc vrajit, in care era mai bine sa nu-ti viri nasul. Ca sa nu tulburi armonia verzuie si misterioasa. Cine stie ce se putea ascunde acolo? Pina cind, intr-o zi, ispita a fost prea puternica si, intunecindu-mi orice fel de urma de ratiune, m-a impins sa insfac de acolo o frumusete de muscata violeta, cu flori mari si crete, de mai mare dragul. Si atunci – mi-am dat seama precis – am dezlantuit furia Blocului. Ma atinsesem de Muscata din Gradina Interzisa si aveam s-o patesc. Incalcasem regulile jocului. Muscasem din fructul oprit. Distrusesem armonia. Mi-am dat seama foarte clar de fapta mea criminala si de consecintele pe care avea sa le dezlantuie, dar deja o savirsisem si era prea tirziu ca sa mai fac ceva. Si, din ziua urmatoare…

Read Full Post »

Numai ca noaptea intram acolo, in vis. Visul incepea exact ca ritualul meu de fiecare zi: ma intorceam de la scoala, cu ghiozdanul in spate, dadeam coltul strazii, intram in bloc, salutam cu privirea in jos, daca intilneam vreun vecin care tocmai iesea, incercam inca o data liftul pentru a vedea daca nu cumva, intre timp, crescusem suficient pentru ca sa se induplece si sa ma duca sus, dar nu, eram la fel de mica si usoara, apasam degeaba, in virful picioarelor, butonul pe care scria 8, nu se intimpla nimic, liftul nici macar nu se clintea, nu dadea nici un semn ca are de gind sa salte si sa inceapa sa urce, deschideam usile dezamagita, ieseam si o luam pe scari in sus, la fel ca in fiecare zi. Totul era incredibil de real, vedeam toate detaliile, simteam pina si mirosurile de mincare care ieseau din apartamente, la 2 ardei copti, la 3 clatite, la 4 musaca, la 5 cartofi prajiti si snitele, la 6…  ajungeam la 6, etajul spaimelor mele. Dar in vis ma simteam ciudat de linistita. Nimic nu ma mai infiora acolo. Frunzele plantelor tremurau usor, unele aveau boabe stravezii de roua, florile pareau vii, sclipeau in lumina galbuie, atmosfera era calma, incremenita. Incepeam sa descifrez desenul, calaretul verzui avea acum si cap, dar nu i se zareau trasaturile din cauza coifului metalic cu viziera, calul aproape ca se misca sub el, umbrele de pe pereti pareau ca indica ceva, era tacere, dar asta nu ma mai speria, stiam ca am nimerit intr-un loc fermecat, ca urma sa descopar ceva, ca se va intimpla ceva de negindit. Intram pe palierul din dreapta, vedeam usile apartamentelor, cu butoanele soneriilor, cu numele locatarilor pe placute aurii, dar coridorul era nesfirsit, nu se oprea la Ap. 65, ca in realitate, ci continua, nu i se vedea sfirsitul, ci doar ramificatiile, care se desfaceau din loc in loc, in alte coridoare si paliere si peste tot erau plante, plante uriase, ficusi imensi ale caror frunze carnoase atingeau tavanul, de unde coborau alte plante, verzi si cataratoare, care impinzeau peretii si cadeau pina jos, pe pardoseala, ca niste liane incilcite. Stiam ca am nimerit trecerea, ca pot sa ajung dincolo, in alta parte, nu stiam exact unde anume, dar stiam cu siguranta ca trebuie sa ajung undeva, ca nu o sa mai am niciodata sansa asta, a doua zi palierul avea sa se inchida, drumul avea sa devina invizibil, plantele fantastice aveau sa dispara si nu voi mai gasi iesirea. Ma cuprindea o emotie stranie, un fel de hotarire inconstienta si patrundeam in labirintul care mi se deschidea in fata, la etajul 6. Visul imi juca atunci feste, asa fac visele astea intotdeauna, amesteca lucrurile si le incilcesc, suprapun frinturi de imagini fara sens, dorinte nestiute, senzatii necunoscute. Visul ala, care se repeta mereu, nu ma lasa niciodata sa gasesc trecerea, sa ajung in cealalta parte, era ca un fel de labirint urias care ducea cu toate bratele sale in acelasi punct, un punct oarecare de raspintie, unde ajungeam iarasi si iarasi, un fel de loc blestemat care imi iesea in cale orice as fi facut. Aveam o senzatie de pustiu, pe care o simteam proiectata adinc in mine si care ma obosea, stiam ca sint aproape de iesire, dar ca imi scapa ceva, un amanunt esential care m-ar fi facut sa ies de acolo, sa gasesc trecerea, si atunci totul devenea ireal, fantomatic, stiam clar ca e doar un vis, un cosmar cu care te lupti spre dimineata, dar din care nu te poti trezi.Pina la urma, reuseam sa ma trezesc, lumina de afara ma orbea si nu intelegeam nimic. Incepeam sa cred din nou ca totul a fost adevarat. Cind ma intorceam de la scoala, zaboveam o clipa la etajul 6, invingindu-mi teama si priveam palierul din dreapta, prin care ratacisem in timpul noptii. Se termina, ca de obicei, cu Ap. 65, o usa maronie, cu margini albe, in spatele careia locuia un oarecare Ing. Florescu. Eram sigura ca etajul isi batea joc de mine, ca ridea rautacios, ca usa aia era doar o aparenta, probabil in spatele ei nu era nici un apartament, ci incepea labirintul incilcit, in care bintuiam eu prin vise, incercind zadarnic sa gasesc iesirea, trecerea, despre care eram sigura ca se afla acolo, intr-una din ramificatii, dar etajul ala blestemat se incapatina sa ma pacaleasca. Tocmai pentru asta, intr-o zi…

Read Full Post »

… pe care am descoperit-o de la o fata cu parul rosu si cam idealista (cum eram si eu pe vremuri), si care m-a facut de curind sa ma simt ca o tanti rea si plictisita 🙂

Read Full Post »

Pe vremea aia eram foarte mica, de abia intrasem in clasa intai. Veneam singura acasa de la scoala (scoala era aproape, dupa coltul strazii) si stateam cuminte asteptind-o pe tanti Cora, o matusa de-a mamei care avea grija de mine. Pentru ca eram prea firava si usoara, liftul nu urca cu mine. Si oricum, mama nici nu m-ar fi lasat sa merg singura cu liftul, de frica sa nu patesc ceva. Mi-era frica de spatiile inchise, simteam ca ma sufoc, ca ma string niste gheare, niste tentacule invizibile. Incepea sa-mi vijie capul si credeam ca aerul se va termina. Mi-era frica si de spatiile deschise, la fel de mult. Orice se putea intimpla acolo, de oriunde putea sa apara ceva, un duh nestiut, o aratare fioroasa, o adiere de vint care-ti facea parul maciuca. Mi-era la fel de frica si de intuneric, de prea multa liniste, de singuratate, mi-era frica de ce se afla dupa colturile mobilelor, de ce s-ar putea afla sub pat sau dupa usa, de umbrele care se miscau pe perete noaptea, de contururile intunecoase, de tacerea camerelor goale. Mi-era frica la culcare de ce as fi putut sa visez si ma straduiam din rasputeri sa nu adorm, ca sa nu cad prada viselor rele. Eram plina de spaime de tot felul. Stiam sa deosebesc mai multe feluri de frica si groaza, cunosteam toate etapele: era intii o senzatie difuza, care se apropia precauta de mine, ma impresura tiptil, patrundea usor in sufletul meu si apoi incepea sa-l stringa. La inceput aproape imperceptibil, apoi imi dadea citiva fiori reci, ma lasa un pic, cit sa-mi recapat curajul, apoi incepea iar, mai tare, isi strecura veninul, imi intra in singe, urca in tot corpul, se intindea, ma prindea cu totul, pina cind ma paraliza, ma inlemnea acolo, in singuratatea camerei, in linistea apartamentului, in tacerea dormitorului. Ca sa scap de ea, incepeam sa tip si sa cint, sa topai si sa vorbesc singura. Ca sa distrag frica, sa o alung, sa o pacalesc. Uneori pleca, la fel de brusc si inexplicabil cum venise, alteori era mai tare decit mine, raminea ascunsa citva timp si apoi se intorcea, iesea la iveala, lovea din nou.Asa ca nici urcatul pe scari pina sus, la etajul opt, zi de zi, nu era o fericire pentru mine. Eram singura cuc in tot blocul, la prinz. Ca sa nu-mi pierd rasuflarea pina sus, urcam incet, treapta cu treapta, de parca as fi avut tot timpul din lume. Ghiozdanul era prea greu si ma dureau umerii de la apasarea lui. Palierele pareau pline de mistere.

Dupa o vreme, am inceput sa stiu pe de rost cine locuieste in fiecare apartament. Uneori, cind cineva intra sau iesea din casa apucam sa zaresc, prin usa intredeschisa, mocheta, cuierul si cite un colt de dulap sau frigider. Linistea si nemiscarea din bloc imi dadeau o stare ciudata, vecina cu frica, dar care nu se confunda totusi cu ea. Era mai curind o incordare, o tensiune surda, ca si cind as fi asteptat sa se intimple ceva, oricind. Nu neaparat ceva rau, dar simteam ca oricind tacerea aia care plutea pe scarile blocului putea fi sparta in vreun fel. Din cauza asta ma uitam foarte atenta in jur. Inregistram toate amanuntele si le comparam cu ziua de ieri. Nu parea ca s-ar fi schimbat ceva, in general, dar erau zile, anumite zile, cind stiam ca la etajul 6, numai la etajul 6, se intimpla ceva. Stiam ca acolo ar fi putut sa existe ceva secret si neinteles Probabil lumina se filtra altfel printre frunzele ficusilor, cadea intr-un fel mai piezis, facea umbre bizare pe pardoseala si pe peretii alb-galbui. Sau desenul de pe perete (infatisind un cavaler fara cap, calare pe un cal tantos, purtind lance, scut si armura si indreptindu-se catre o batalie de nicaieri) avea ceva diferit in zilele alea. O irizare verzuie, niste linii in plus sau in minus, niste detalii minuscule, imposibil de identificat.

Poate ca era, repet, din cauza plantelor. La toate etajele blocului erau crescatorii de plante de apartament, in ghivece de plastic sau lemn, in boluri din lut, cu tavite dedesubt, unde se aduna apa din care se hraneau. Dar la etajul 6 era ceva intr-adevar spectaculos, aproape ca nu mai aveai loc sa treci de atitea plante, trebuia sa-ti croiesti drum, cu mare greutate, printre hatisurile care crescusera acolo. Erau ficusi, yucca, ferigi, lamai pitici, muscate, violete si o groaza de alte soiuri, pe care nici macar nu le cunosteam. Etajul 6 era o sera in miniatura, cu un desen de neinteles pe perete. Orice ar fi fost acolo, o simteam cu toata fiinta.

Ma opream ca paralizata si nu mai indrazneam sa respir, ca sa nu tulbur linistea si armonia aia verzuie si intunecata, sa nu fac sa se declanseze ceva de neoprit. Pe palierul din dreapta stiam ca locuieste un nebun. De fapt, o batrina care avea grija de fiul ei, un fel de copil intirziat, care acum era si el destul de in virsta. Copiii din bloc povesteau ca uneori, din apartamentul lor se auzeau niste urlete infioratoare, cind pe “nebun” il apucau pandaliile. Eu nu auzisem niciodata nimic la etajul 6, desi treceam zilnic pe acolo. Era doar aceeasi tacere, atit de apasatoare, incit era aproape materiala.

In zilele acelea speciale, a caror ritm si frecventa nu am reusit deloc sa le inteleg, culoarul din dreapta de la etajul 6 parea ca nu se mai sfirseste. Stiam ca e ceva schimbat acolo, dar mi-era prea frica sa cercetez sau sa zabovesc prea mult. Incepeam sa vorbesc cu voce tare, ca sa-mi alung senzatia de spaima, care incepea sa-mi dea tircoale, perfida si incapatinata, si grabeam pasul catre etajul sapte, unde eram iarasi in siguranta.

De acolo mai aveam putin pina la 8, unde locuiam cu mama. La etajul 8 nu erau plante care pareau carnivore, nici hatisuri de ferigi, nici desene aiuristice pe pereti. Etajul meu era un spatiu gol si luminos. Peretii erau albi, proaspat varuiti si lumina intra nestingherita prin ferestrele holului si se raspindea, alba si pura, peste tot. Rasuceam cheia in broasca (dupa cele citeva momente de panica, in care eram sigura ca o pierdusem, ca o uitasem la scoala in banca sau ca mi-o furase vreunt hot criminal) si intram in apartament, unde regaseam mirosul binecunoscut si lucrurile mele dintotdeauna, din micul nostru univers. Totul mi se parea sigur si familiar. Rasuflam usurata si etajul 6 parea o amintire de departe, pierduta si obscura.

Read Full Post »

Older Posts »