Feeds:
Posts
Comments

Archive for July, 2007

Tre’ sa raspund la leapsa primita de la Liberty, ca asa-i frumos. Iaca:

1. Ce carte nu ai împrumuta şi de ce?

Nu e vorba de carte, ci de persoana. As imprumuta in principiu orice carte, dar sint unii oameni (rai) care le pierd/distrug etc. In plus, am si preferatii mei carora le imprumut carti cu foarte mare placere 🙂

2. Ce carte nu ai recomanda şi de ce?

Cartea tehnica de la aparatul foto sau de la orice alt aparat. In fine, normal ca n-as recomnda o carte care mie nu mi-a placut.

3. Ce carte nu ai cumpăra şi de ce?

D-alea din ciclul “cum sa fii mai fericit in 10 pasi si sa devii milionar asezind o piatra in coltul din dreapta al casei”. N-as cumpara nici o carte de telefon.

4. Ce carte nu ai citi niciodată şi de ce?

Cartile pe care nu le-as cumpara (e logic, nu?) de la punctu 3. Pot sa spun ca n-as citi never Coelho!

5. Ce carte nu ai scrie niciodată şi de ce?

aaa… politista. N-as fi in stare: as uita care e criminalul si as schimba intriga din greseala la fiecare capitol.

6. Care-ar fi prima carte pe care ai da-o, întru citire, copiilor tăi?

Am dat-o deja ) Apolodor a lui Gellu Naum. De fapt, as da-o oricui mai are cit de cit suflet de copil…

7. Care a fost cartea copilăriei tale?

Multe: Aventurile lui Habarnam, Talismanul de safir, 1001 nopti, Trei grasani, Nick Holgerson, Jules Verne (tot)… si poeziile lui Topirceanu… si… Cutzu schiop, doamne ce mai plingeam la el!!!

8. Cartea pe care ai făcut-o cadou ultima dată, ai citit-o?

Nu mai stiu.

9. Ce carte ţi-a marcat felul de a fi?

Pai cre’ ca Mircea Eliade, in special cu adolescentul miop. Numai ca nu s-a prins nimic de mine, in final. Decit poate ca am insomnii si dorm, prin urmare, putin…

10. Ce carte pe care ai citit-o ai lua cu tine pe o insulă pustie?

Mama, ce ma enerveaza intrebarile astea… Nu bag mina-n foc, dar cred ca Un veac de singuratate. Bine, ar fi mai utila Insula misterioasa a lui Jules Vernes si, of course, Robinson Crusoe.

11. Ce carte pe care n-ai citit-o ai risca să iei cu tine pe o insulă pustie?

Biblia

12. Cum se numeşte cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori?

Cre ca alea pe care le-am tot enumerat mai sus. Si am citit ca nebuna “Pe aripile vintului” de 100 de ori, in copilarie…

13. Numeşte o carte plictisitoare.

Cartile de la scoala, cartile obligatorii.

14. Numeşte-ne o carte pe care ai început-o, dar nu ai terminat-o.

Vai, multe. M-am impotmolit rau in Sotron a lu’ Cortazar si n-am mai iesit niciodata, n-am fost in stare sa termin nici un Mann (da’ eram si prea mica, cred). Iarna decanului de Bellow a fost peste puterile mele. Si cu rusine declar ca am citit doar jumatate din Toba de tinichea (respectiv prima jumatate)…

15. Povesteşte-ne cum cumperi o carte.

“Simplu. Iau cartea in manuta, ma duc cu ea la casa, scot portofelul, achit” – zice Liberty; exact, si eu la fel, ce bizar si ce coincidenta! Mai comand si de pe net. Sau trebea sa zic ca o adulmec in librarie si d-astea???

16. La ce renunţi ca să cumperi o carte?

Uneori la machiaje…

17. La ce nu renunţi ca să cumperi o carte?

Uneori la machiaje…

18. Cărţile cărei edituri îţi plac cel mai mult?

Nu am preferinte.

19. Cât timp a trecut de când nu ţi-ai mai cumpărat o carte? Cum se numeşte acea ultimă carte cumpărată?

E mai multe. Printre ele si Fata din casa vagon, care mi-a placut mult.

20. Ce carte/cărţi ai împrumutat ultima dată?

Ratacirile fetei nesabuite – Llosa.

21. Câţi ţărani au participat la răscoala din o mie nouă sute şapte?

1907. Da’ ce legatura are? Trebuia sa stiu din Rebreanu?

22. Care este scriitorul român preferat?

Cartarescu, Eliade, Agopian, Cosasu (recent descoperit). Si din generatia “noua”, imi plac Radulescu, Florian (cel mare si, mai ales, cel mic).

23. Care este scriitorul străin preferat?

Pai, sa vedem… Foarte preferati: Balzac, Dostoievski, Eco, Llosa, Márquez, Nabokov, Rushdie, Saramago, Kundera, Pamuk. Mai am preferati, dar nu “foarte”.

24. Ecranizarea cărei cărţi ai dori să o vezi?

Ceva de Rushdie mi se pare perfect. Copiii de la miezul noptii sau Pamintul de sub talpile ei.

25. Numeşte o carte a cărei ecranizare ţi-a plăcut mai mult decât romanul în sine.

Familia Guldenburg 🙂 da’ cred ca s-a facut “cartea” (sa-i spunem asa) dupa film…

26. Numeşte o carte bună cu o ecranizare proastă.

Parfumul.

27. Numeşte un blogger pe care-l citeşti cu plăcere.

Terorista de carti

28. Numeşte un blogger pe care ai vrea să-l cunoşti.

Nu vreau sa cunosc bloggeri. A, ba da, pe Canalia suprema care a fotografiat operatia unei prietene, stie ea care :)))

29. Ce cântăreţ/trupă ţi-ar plăcea să concerteze în România?

Radiohead si Muse. Si Bon Jovi, daca mai exista (pentru mama, care e fan). Si sa vina odata si Guns ca-i astept din liceu, naibii!

30. Numeşte întrebarea care-ţi place cel mai mult — nu dintre acestea, ci, în general.

Imi place in mod special sa fiu intrebata, atunci cind intru pe usa in casa: “Ai venit?”

Acus sa trimet oracolul si la celebrul specialist in cofeturi, zaharicale & teatralicale Iorgu

Read Full Post »

Hot

 E prea cald pentru orice. Nu ma gindesc decit la un singur lucru:

Nu era vorba despre gagici, ci despre (desigur) vacantaaaa!!!

Read Full Post »

buk1.jpg

Acum, cind tot poporul citeste Orbitor se intoarce III si merge la Rolling Stones. m-am gasit si eu sa-l descopar pe Bukowski…

Ca tot citisem numai despre amor, am zis sa trec la lucruri mai serioase. Adica sex. Mai precis am reusit sa citesc “Femei”, intr-un timp foarte scurt, ceea ce ma mira si pe mine, avind in vedere ca toata cartea este un scenariu porno care se repeta, cu mici variatiuni, de citeva zeci de ori, in 300 de pagini. (Chiar, o sa ma apuc sa numar femeile din ea 🙂 )

Maxim o data la doua pagini, personaju’ principal, care este un scriitor & alter-ego al lui Bukowski, f*** cite o domnisoara mult mai tinara decit el care “ii admira scrisul”, bea de rupe, uneori e high, poarta rochii sexy si tocuri inalte, vorbeste porcos si e pusa pe cearta. Visul oricarui barbat care, la rindul lui, bea si el de stinge (cam la fiecare paragraf deschide cite o bere, ar trebui numarate si cite beri sint in total in carte, plus alcooluri mai tari…). Toate personajele feminine se prezinta cam asa “buna, henry, sint o curva misto, imi place cum scrii si de abia astept sa mi-o tragi”. El, evident, nu rezista acestui tip de propunere… plus ca daca esti de meserie “poet de poezii cu prostii”, trebuie sa te documentezi intens.

Probabil ca am rezistat sa o citesc, nefiind un fan al acestui gen, pentru ca are un “ceva” teribil de autentic. Mai are si umor din ala de om vicios & dezamagit (deci trist, asa cum banuiesc ca sint de fapt toti oamenii viciosi) care face misto de el insusi si de lume, dar fara sa fie intunecat sau incrincenat, cum sint tinerii care scriu chestii mizerabiliste. O fi din cauza virstei… probabil ca la batrinete, dupa ce ai o viata in spate si cam ai socotelile facute cu lumea, chit ca duci o viata de desfriu adolescentin, vezi lucrurile altfel, mai calm si mai autoironic. Plus tristetea de rigoare…

De exemplu:

“Ma simteam din ce in ce mai rau. Depresia, sinuciderea aveau loc adesea din cauza lipsei unei diete potrivite. dar de data asta mincasem al naibii de bine si bausem un vin al naibii de bun. Asta inseamna ca probabil ceea ce gindeam era adevarul “

“Mi s-a parut ca a avut orgasm odata cu mine. Desigur, barbatii nu stiu niciodata”

“E o problema cu scriitorii astia. daca ceea ce scriu ei e publicat si vindut in multe-multe exemplare, se cred mari. Daca ceea ce scriu e publicat si vindut in numar mediu de exemplare, se cred mari. Daca ceea ce scriu e publicat si vindut in doar citeva exemplare, se cred mari. Dar daca ceea ce scriu nu e niciodata publicat si nici n-au bani sa se publice singuri, atunci se cred cu adevarati mari!”

Nu ca-i simpatic? 🙂

In fine, dupa aia l-am cautat pe net, in toate pozele apare cu cite o sticla, eventual cu cite o domnisoara “din aceea”, i-am citit si o poemele (care urmeaza sa apara si la noi, cu ilustratii “asortate”, facute de Dumitru Gorzo). Mi se pare mult mai bun decit in proza.

Am mai gasit pe youtube si un filmulet cu Tom Waits recitindu-i poeziile lui Bukowski. Cica au jucat si intr-un film impreuna. Nu stiu de ce inclin sa cred ca s-au inteles bine 🙂

bukowski006.jpg

Read Full Post »

Azi avem un special guest star! Ionutz is back on town 🙂

(din pacate, eu nu stiu cum sa afisez cele mai recente comentarii…)

Read Full Post »

In noaptea aia, am plins pina am adormit si am visat din nou visul. De data asta, nu mai exista nici o trecere. Ma aflam doar in fata unui palier obisnuit de bloc, de la etajul 6, care se termina cu eternul Ap. 65, al eternului Ing. Florescu. Toate erau la locul lor in vis, ficusii enormi, cu frunze despicate, ghivecele cu lamai pitici si yucca, lumina galbuie care juca pe pereti, plantele cataratoare care inverzeau aerul, linistea nefireasca, totul era acolo, la fel ca in celelalte vise, la fel ca in realitate, numai labirintul disparuse. Trecerea secreta nu mai voia sa mi se arate. Se incapatina sa stea ascunsa in spatele unei usi banale, din lemn maroniu, cu margini vopsite in alb. Simteam un fel de disperare care ma macina, un nod de lacrimi care-mi urca in git, o stare de surescitare care ma facea sa o iau la goana pe scari, sa urc nebuneste, etaj dupa etaj, sarind cite doua trepte deodata. Apoi intorceam capul si ii vedeam. Erau ei, un  grup intregi de vecini, cu figuri ostile, cu chipuri ascutite, cu ochii arzatori, care fugeau dupa mine, agitindu-se, incercind sa ma incolteasca, sa ma prinda, sa ma atinga. Si pe buzele tuturor erau acelasi cuvinte, acelasi strigat oribil, umilitor, mincinos: “Opriti hoata! Hoata! Hoata de Flori!”. Alergam din ce in ce mai repede, saream si mai multe trepte, ma impiedicam si cadeam, ei erau in spate, se apropiau, le vedeam fetele deasupra mea, privirile dusmanoase, buzele miscindu-li-se si pe buze aparind, in carne si oase, cuvintele alea ingrozitoare, care-mi fringeau inima. Vedeam cuvintele, litera cu litera, le simteam grele si sonore, rostogolindu-se spre mine, ca niste bolovani. Si atunci ma trezeam…Cuvintele le-am vazut si auzit mai tirziu, dar aievea. Mi le spuneau copiii din bloc, cind treceam pe linga ei. Ei nu ma chemau niciodata la joaca, pentru ca parintii lor ii invatasera sa nu se joace cu o Hoata. Mai ales cu o Hoata de Flori, un exemplar deosebit de periculos si daunator societatii. Ei isi vedeau de jocurile lor, afara sau in scara blocului, si eu trebuia, inevitabil, sa trec pe linga ei. Nu aveam incotro, erau in drumul meu spre casa. Simteam privirile tuturor atintite asupra mea. Privirile pe care si le ridicau din universul jocurilor lor, la care eu nu primisem invitatie. Le vedeam zimbetele si le auzeam risetele crude.Simteam rusinea, care ma inghitea de fiecare data cind treceam pe linga ei, o senzatie mult mai sfredelitoare decit frica de liniste si de intuneric, pe care o stiam prea bine. O senzatie care ma ardea pe dinauntru si ma facea sa imi doresc sa ma fac mica, mica de tot, sa fiu o giza neinsemnata pe o frunza verde de ficus. Pe o frunza a ficusului urias de la Etajul 6, de unde as fi putut sa-mi iau zborul oricind, pindind clipa exacta a transformarii palierului de bloc in labirintul secret. Si atunci, in momentul ala precis si unic, as fi putut sa ma strecor, nestiuta si neauzita de nimeni (cine ar putea sa bage in seama o mica ginganie zburatoare?) pe coridoarele nesfirsite, prin ramificatiile labirintului, printre lianele care se indeseau din ce in ce mai mult, pina cind as fi gasit iesirea, as fi izbutit sa trec dincolo, sa zbor afara…

Read Full Post »

parfumul-suskind1.jpg

E o carte foarte frumoasa, povestea unui geniu olfactiv care cunoaste lumea cu ajutorul mirosului sau exceptional si care colectioneaza miresme (atit fizic, sub forma de esenta, cit si in memorie). Despre cum bate cartea filmul cu acelasi nume (transformindu-l pe erou intr-un banal serial killer) a scris foarte misto Andrei Gorzo in Dilema. Deci nu ma apuc sa-mi dau si eu cu parerea…

Acum, tot citind mi-am dat seama ca noi, oamenii obisnuiti, avem multe amintiri vizuale, foarte putine sub forma de sunete, si aproape deloc olfactive. Asa ca m-am apucat sa scotocesc prin cotloanele acestui foarte sarac tezaur al meu de miresme (in traducerea cartii apare, foarte plastic, termenul de “mirozne”) si am descoperit ca sint teribil de putine. Cele mai multe dateaza din copilarie, de cind probabil inveti sa cunosti lumea, in orice fel. Asadar, colectia mea de parfumuri este, in ordine intimplatoare (stiu ca e acest post e din ciclul “fetele care scrie”, but I can’t help it!):

– mirosul debaralei de la bunici: un amestec de naftalina, insecticid, haine vechi, praf adunat intre filele cartilor

– mirosul tare si intepator de vopsele si lacuri de la raionul de Articole chimice, unde ma duceam cu bunica-mea

–  regina noptii + asfalt incins udat cu furtunul = mirosul serii de vara in curte

– parfum Marie Gilbert impregnat in esarfele bunica-mii, combinat cu mirosul dulce si prafos de pudra si ruj

– miros de scrumbii la gratar, rosii proaspat scoase din gradina si taiate, placinta cu mere la cuptor (nu mai zic, ca-mi lasa gura apa!)

– miros de dulap: miros de prosoape + sapun (bunica-mea tinea Lux-urile si Fa-urile intre prosoape ca sa le parfumeze, plus ca credea ca astfel se pastra si mirosul sapunului mai multa vreme 🙂

– meditatorul de mate din liceu: miros imbicsit de haine vechi, tutun prost, nespalare si par slinos (normal ca n-am intrat la ASE!)

– parfumul Kenzo al primului iubit (scuze pentru aceste amanunte…)

– diverse parfumuri de-ale mele pe care le asociez cu diverse epoci de indragosteala (n-o sa zic pe care cu cine, da’ le stiu io…)

– miros de gradinita cu orar prelungit: dezinfectant intepator + aburi de tocanita

– mirosul uniformei de pionier (pe bune, mai ales centura aia cu stema mirosea intr-un anume fel, plasticos)

– miros sarat de mare si miros dulceag de Dunare

– tot de la mare: mirosul cremei de plaja pe pielea incinsa

– mirosul incredibil de dulce si diafan de bebelush (il descrie si Suskind foarte bine in primele pagini ale romanului; in compozitie intra: piscot muiat in lapte, unt proaspat, caramel)

– miros mediteranean de livezi de portocali si maslini si florile alea trandafirii care cresc prin toate curtile (in tarile alea mediteraneene)

– miros de iarna, sticlos, de ger; de primavara – ala nu stiu cum e, cre’ ca mai degraba e un fior; la toamna sint complet insensibila…

– mirosul lectiilor din copilarie: cerneala + pic

– miros de covrigi, care mi se pare si acum extraordinar de apetisant

– nu stiu, mai sint si alea urite, dar nu vreau acum sa-mi depasesc conditia de fata superficiala care scrie liste de parfumuri dragalase si sa intru in the dark side 🙂

In fine, constat ca in ultimul timp nu prea mai diferentiez nimic. S-a sedimentat ce a fost in copilarie si pare-se ca gata…. Ma rog, nici macar nu mai visez noaptea, asa ca… ce sa mai vorbim. Cred ca acum zilele mele miros mereu la fel: masina, birou, supermarket, casa. Da, pai si in asemenea conditii cum sa nu te apuce nostalgiile astea olfactive?

Read Full Post »

La inceput, au fost niste fosnete, pe care mi se parea ca le aud in urma mea, cind urcam scarile catre ultimul etaj. Nu se distingeau foarte clar, puteam sa cred ca imaginatia imi joaca feste, ca mi se nazar zgomote din cauza ca era prea multa liniste in jur. Dar in scurt timp, din fosnete au devenit soapte. Si apoi frinturi de voci. Nu intelegeam ce spun, dar puteam sa bag mina-n foc ca le auzeam cu adevarat. Ceva in bloc se misca. Nu doar ca simteam, vag si nedeslusit, un gol in cosul pieptului, o senzatie de sfirseala, o stringere continua de inima, asa cum patisem de atitea ori pina atunci, cind stateam paralizata de frica, asteptind sa apara chestiile stranii care ma pindeau de sub pat sau de dupa mobile. De data asta chiar le vedeam. Se vedeau umbre tupilindu-se pe dupa colturi, se iteau capete in adincul culoarelor, ma pindeau ochi din dosul usilor apartamentelor. Blocul se razbuna, era limpede. Punea la cale ceva teribil si de nestavilit impotriva mea. Pregatea ceva ingrozitor. Era numai o chestiune de zile, de ore, de minute pina sa se dezlantuie. In ziua in care am luat ultimul ghiveci cu flori, s-a intimplat. Eram aproape sa ajung la 8, tirind planta, constiincioasa, dupa mine. Fosnetele ciudate au reinceput, zgomotul ca de voci a reaparut, foarte clar, umbrele tremuratoare s-au ivit din nou de dupa coltul culoarului si atunci i-am vazut. Si ei m-au vazut pe mine. Nu era deloc ceea ce mi-as fi inchipuit eu. Nu era nimic fantastic, nimic inspaimintator. Nici un Spirit al Blocului, nici o Dihanie Supranaturala, nimic de felul asta. Erau doar niste vecini. Doua babe si-un mos, care ma priveau cam ciudat. Ma simteam oarecum penibil, din pricina ghiveciului de flori rostogolindu-se pe jos, in urma mea, dar nicidecum vinovata. Faceam doar o fapta buna: decoram etajul 8. Asa ca i-am salutat si mi-am vazut de drum. De fapt, daca stateam bine sa ma gindesc, toti locatarii etajului 8 ar fi trebuit sa-mi multumeasca pentru ca ma ocupam cu asa o chestie nobila, in folosul comunitatii. Dar mie imi placea sa raman in umbra, nu aveam nici un chef sa fac pe eroul, pentru ca asa eram eu. Modesta, adica. Am lasat ghiveciul cu muscata mov linga usa apartamentului si am intrat in casa, oarecum usurata de descoperirea pe care o facusem. Iata, deci, ca zgomotele necunoscute, umbrele datatoare de fiori si fosnetele misterioase nu sint ceea ce par a fi. Exista o explicatie pentru ele, ceea ce era reconfortant de stiut, dupa toate spaimele pe care le trasesem in ultima vreme. Pepiniera de plante de la etajul nostru rodea, palierul arata vesel si frumos, parca si vecinii de la 8 pareau mai bine dispusi din cauza florilor (munca mea nu fusese deci in zadar), la scoala treaba mergea bine, intr-a doua urma sa fim facuti pionieri si viata parea dulce si usoara, din nou. In curind avea sa vina vacanta de vara si poate chiar pina la anul aveam sa ma fac asa de mare, incit liftul se va indupleca sa mearga cu mine pina sus. Ceea ce urma sa fie chiar o realizare mareata. Stateam si cugetam la toate astea in pat, inainte de culcare, dupa cele 10 minute de desene de la bulgari. Desi afara inca nu se facuse noapte, mama insista sa fiu in pat la ora 8. Nu voiam sa o supar, asa ca o ascultam, desi somnul nu se lipea deloc de mine la ora aia, cind alti copii erau afara, in toiul unor jocuri nebunesti. Atunci au batut la usa. Apoi au sunat. Am auzit-o pe mama iesind din bucatarie si deschizindu-le usa. Ciulisem urechile, incercind sa aud ce vorbea cu oamenii care erau la usa. Nu-i invitase in casa, deci erau probabil niste necunoscuti, sau, in cel mai bun caz, niste vecini. Incepusem sa am un presentiment apasator, de parca stiam ca ceva rau era pe cale sa se intimple. De afara razbateau tipetele copiilor care se jucau in fata blocului si de la etajul sapte se auzea zgomotul unui radio dat tare. Ma concentrasem cu toata fiinta la discutia care avea loc la usa noastra. Vocea mamei nu se prea auzea. O distingeam rar si atunci avea un timbru ciudat, ceva intre mirare si disperare, repeta intruna ca nu se poate, ca trebuie sa fie o greseala, ca eu nu aveam cum sa fac niciodata asa ceva. Sa fac ce? Am inghetat. Intuiam, fara sa intrevad insa vreo legatura palpabila, ca e vorba de flori si de etajul 6. Si de trecerea secreta, sigur asta era. Probabil o descoperisera si ei! Si voiau sa ma opreasca! Mi-am lipit din nou urechea de usa, la timp ca sa aud cuvintul “hoata” si “furat”. Apoi am auzit si “flori”. Asta chiar imi depasea puterea de intelegere. Era totul prea complicat, prea absurd. Cineva furase flori, cineva era o hoata de flori, asta reiesea din toata povestea aia incilcita. Si, din moment ce se aflau la usa mea, vorbind cu mama mea, insemna, mai mult ca sigur, ca era vorba despre mine. Adica, hoata de flori eram chiar eu! mi-am dat seama, muta de uimire. Vocea mi se oprise in piept de spaima. Cum se putea intimpla asa o confuzie? Cu siguranta, ceva rau pusese stapinire pe oamenii aia, o vraja perfida se infiltrase la noi in casa si voia sa ne distruga linistea si fericirea. Toate astea, probabil, numai din cauza Etajului 6. Pentru ca eu – o stiam prea bine – nu facusem nimic rau. Eu doar decorasem etajul nostru, care era trist si pustiu. Adusesem flori, pentru ca alte etaje aveau prea multe si noi n-aveam deloc. Cum as fi putut sa-mi imaginez ca florile alea apartineau cuiva anume, ca aveau niste stapini precisi, cu nume si prenume, cu chip si voce? Niste stapini care le vegheau, desi le abandonasera pe holurile blocului, ca si cum ar fi fost niste biete flori de pripas, care trebuie sa-si poarte singure de grija. Stapinii de flori ma urmarisera zile in sir, pitulindu-se (ca niste tilhari) pe dupa colturi, spionindu-ma (ca niste agenti secreti) din dosul usilor intredeschise si apoi se organizasera intr-un comitet de salvare (compus din doua babe si un mos) care sa prinda infamul hot (adica eu) la locul faptei, cu corpul delict (un ghiveci de muscate movulii, cu flori mari si crete) asupra sa. Si apoi se intrupasera intr-un sobor de procurori fara mila pentru a acuza o fetita nevinovata (adica tot eu) de cea mai grava infractiune din istoria blocului nostru (furtul calificat de flori). Ceva ingrozitor se abatuse asupra mea si nu mai putea fi oprit cu nici un chip…Apoi am auzit usa inchizindu-se, cheia rasucindu-se in broasca si pe mama suspinind. A intrat la mine in dormitor cu ochii in lacrimi si s-a asezat linga mine, pe pat. Vedeam ca e foarte tulburata si nu stie cum sa inceapa. Mie-mi era foarte clar ce avea sa-mi spuna…

Read Full Post »