Feeds:
Posts
Comments

Archive for October, 2007

De fapt, daca e sa fiu sincera (si asa ar trebui sa fiu), ar trebui sa recunosc ca faza zîno-prinţeselor era cam pe sfirsite (asta daca nu cumva se sfirsise de-a binelea, de ceva vreme). Doar ca ne era greu sa renuntam, asa dintr-o data, la toate lucrurile si lucrusoarele minunate, pe care le atragea dupa sine aceasta Faza. Asa ca incercam sa tragem de ea cit puteam de mult, s-o lungim la nesfirsit. S-o pastram vie, sa o luam dupa noi mai departe, sau daca asta nu se putea, atunci macar sa o ascundem undeva in sufletul nostru si s-o tinem inchisa acolo, bine ferecata, ca sa nu cumva sa-si ia zborul definitiv si sa ne scape. Era si greu sa recunoastem, asa pur si simplu, ca nu sintem niste zîno-prinţese, ba mai mult, daca era sa mergem pina la capat, chiar ca zîno-prinţesele nici macar nu exista aievea, sint doar o inventie, o nalucire. O Faza a copilariei, care trece in final, la fel ca orice alta Faza.

Totusi, de pe urma ei, am ramas cu o atractie irezistibila pentru culoarea roz-bombon (plus urmatoarele variante: bleu-azuriu, mov-lila si verde-brotacel), o dorinta arzatoare de a avea cohorte de supusi care sa ne implineasca toate poftele si un fel de inclinatie ciudata de a crede in vraji si povesti.

Din punct de vedere cronologic, Faza a inceput la o virsta neprecizata. Inceputurile ei se pierd intr-un fel de ceata densa, cam tulbure, dar luminoasa, in acelasi timp. Prin ceata asta se intrezaresc, destul de vag, primele povesti spuse de mama, primele carticele cu poze, primele vise colorate. Tot in aceeasi ceata de inceput, dar nitel mai estompata, dupa o vreme au inceput sa se iveasca si sa pluteasca voci cunoscute, imagini familiare si o serie de cuvinte noi, care sunau frumos si aveau intelesuri magice. Talisman. Clestar. Brocart. Nestemate. Bagheta. Crinolina. Catifea. Amuleta. Stralucitor. Fantastic. Vrajit. Dar asta mult mai tirziu… Sa nu ne indepartam de inceput.

 Daca scotocim prin diverse cotloane incetosate si caldute ale inceputului memoriei si luam la puricat amintiri (pe care nu mi le mai pot aminti prea bine) s-ar putea sa gasim in cele din urma o imagine cam neclara, ca dintr-un film vechi alb-negru, cu mama, care tinea in brate o bebelusa mica si plingacioasa. Bebelusa era cam de marimea unei painite, iar mama avea privirile topite, in timp ce o legana, soptindu-i mereu vorbe de alint. Asa incepe totul. Cu mama.Probabil ca spusele ei tandre se infiltrau, fara sa stie, in constiinta mea care abia se inchega. N-am cum sa stiu asta cu certitudine, dar dupa felul in care se uita mama la mine, cu infinita dragoste si tandrete, nu incapea nici o indoiala ca sint o mica prinţesă. Sau in orice caz, o faptura vrajita. In scurt timp, a recunoscut asta si tata. Apoi bunicii. Si matusile. Si nasii, verisorii si verisoarele. Imediat, faptul a devenit evident pentru toata familia.Fiind prinţesă, aveam parte de un tratament cu totul si cu totul special. Prima porunca a decalogului prinţeselor este ca o prinţesă trebuie intotdeauna rasfatata.

Prinţesele trebuie adormite leganindu-le si spunindu-le povesti frumoase si interminabile. Cu sarutari pe frunte si valuri de caldura si iubire. Trebuie imbracate cu rochite vaporoase, neaparat de culoare roz. Li se piaptana cu grija cositele lungi si li se impletesc in fiecare zi in alt fel. Cu bilute colorate si elastice de par fanteziste. Prinţesele sint, cu mici exceptii, blondine. Poarta sosetele colorate, cu volanase si sandalute de lac. Fac colectii de abtibilduri cu sclipici si de briz-briz-uri de par. La scoala, au stilouri si pixuri cu cerneluri pastelate, pe care le pastreaza cu grija in penare cu desene animate. Au ascutitori in forma de fructe si rigle de culoare roz. La masa, prinţeselor li se taie pielita de la pui si coaja uscata de la felia de cascaval. La micul dejun, primesc obligatoriu sendviciuri in forma de ursuleti sau barcute ornate, ca la petrecerile de copii, cu bucatele de albus, rondele de castravete sau jumatati de maslina.

fairy_princess.jpg

 

Revenind la prima porunca, “prinţesele trebuie intotdeauna rasfatate”, continuarea fireasca este ca prinţeselor li se fac absolut toate poftele. Li se cumpara toate papusile si jucariile pe care si le doresc (daca nu, au obiceiul princiar de a trinti pe jos prin magazine si a se zvircoli de mama focului, probabil atinse de o maladie stranie). Mos Craciun le aduce intotdeauna cele mai frumoase jucarii. Nu pentru ca prinţesele ar fi fost neaparat cuminti si ascultatoare tot anul, dar pentru ca pina si Mos Craciun stie cu cine are de-a face. Si renii lui innaripati stiu, si sleahta de pitici dolofani de la fabrica de cadouri din inaltul cerului. Treaba asta pluteste pur si simplu prin univers…

 

Asta in ceea ce priveste prinţesele. Cu zînele, treaba se complica si povestea se schimba. Dupa ce mai cresc nitel (gratie rasfatului sustinut al supusilor) si incep sa-si ia in stapinire regatul, prinţesele incep sa-si descopere puterile magice, care zac ascunse inlauntrul lor. Totusi, chestiunile astea magice (deloc oculte, cum s-ar parea, ci cit se poate de normale si firesti pentru o prinţesă) nu vin asa, pur si simplu, dintr-o data. Vin incetul cu incetul, te invaluie usor si se lasa descoperite pe rind, una cite una, ca sa nu te ameteasca de tot cu puterea lor. Totul incepe, din nou, de la mama. Mama, care intr-un fel cum nu se poate mai duios si blind, incerca sa-si convinga mica prinţesă somnoroasa sa se trezeasca dis de dimineata, pentru a se duce la gradinita. Prinţesa cu pricina nu intelegea nici in ruptul capului de ce ar trebui sa-si petreaca ziua intr-un asemenea loc nesuferit, cu copii rai si bataiosi, cu o tovarasa educatoare cu parul facut permanent, cu ciorbe si sosuri oribile si tartine fara nici un fel de ornamente speciale, daca e posibil asa ceva!

 Adevarul este ca dis-de-diminetile alea in care trebuia sa plec la gradinita erau mohorite, intunecoase si apoase. In apartament era semiintuneric si frig, soarele hiberna zile intregi, lasind cerul intunecat si aerul cenusiu. In bucatarie mirosea a lapte praf amestecat cu cacao olandeza, singurul lucru dulce si imbietor din tot decorul ala, cam posomorit. De la fereastra se vedeau luminitele blocurilor aprinzindu-se, pe rind, si la radio aceeasi voce inflacarata cinta despre o tovarasa si un tovaras Vremurile erau grele pentru o prinţesă si nu e deloc de mirare ca nu o tragea ata mai deloc catre gradinita.

P. S Am incercat sa gasesc printese desenate de mine, dar se pare ca sint intr-o arhiva speciala la bunici…

Advertisements

Read Full Post »

princesses-reduites.jpg

… este o carte despre printese uitate si necunoscute, care o sa apara in curind la o editura noua si simpatica.

Aveam de gind sa ma dau mare si sa scriu despre tot felu’ de carti cu amintiri din comunism pe care le-am citit lately, dar nu mai conteaza toate astea… pentru ca si eu sint printesa, si inca una “tandra”. Cel putin asa mi-a iesit testul din cartea cu printese. Asa ca o sa-mi fac curaj si-o sa postez un nou foileton cu amintirile mele de cind eram printesa… (voiam s-o fac mai demult , da’ mi-era ca o sa rida lumea de mine, ca am mai patit-o o data!).

Stay tuned! 😉

LATER:

Normal ca n-am avut timp sa scriu despre printese (sper saptamina asta), totusi pt doritori cartea despre care ziceam este :

“Printese date uitarii sau necunoscute”, Philippe Lechermeier si Rebecca Dautremer. Trad. Serban Foarta (inca un motiv pt care e asa misto!) 69,9 lei, 94 pag.

(fac reclama pt ca merita!) 🙂

Read Full Post »

Nu stiu ce-mi veni…

… da tot ascult melodia asta 🙂

Read Full Post »

ruine2.jpg

Birocraţie, taximetrişti şi nici o masă fără peşte

 Printre avantajele unui oraş liniştit de provincie se numară lipsa traficului înnebunitor şi a cozilor interminabile la poliţie, administraţie financiară & alte asemenea instituţii gingaşe de stat. Asta face birocraţia (cu plimbatul ei suprarealist de la un ghişeu la altul, de la registratură la casierie, trecînd pe la “Evidenţă” şi “Birou’ lu’ şefu”, pentru a ajunge în final înapoi tot la primul ghişeu – un fel de eternă reîntoarcere) ceva mai suportabilă. Dacă nu eşti din cale-afară de coleric, reuşeşti să treci prin toate astea cu zîmbetul pe buze, chiar şi atunci cînd, constatînd că s-a facut o eroare de înregistrare în computer, eşti pus să faci o cerere şi să plăteşti o taxă pentru a fi corectată. Taxa nu ar fi un capăt de lume, dar principiul de a plăti pentru o greşeală facută de altcineva pare un pic inechitabil. Dacă te revolţi (mai mult aşa, în dorul lelii, nu pentru că ai avea într-adevăr vreo speranţă de a îndrepta lucrurile), ţi se răspunde sec că nu e vina lor. Au dreptate şi nu-ţi rămîne altceva mai bun de făcut decît să plăteşti şi să-ţi vezi, cuminte, de ale tale, mulţumind că măcar nu trebuie să înduri şi vreo coadă insuportabilă.

Noroc cu taximetriştii brăileni! Ei sînt, ca peste tot, guralivi şi gata să-ţi împărtăşească opiniile lor politice, înjură Puterea şi Opoziţia, şi în cele din urmă viaţa asta în general, îţi povestesc istorii sentimentale despre nevastă şi copil şi îşi dau cu părerea referitor la “problemele oraşului”:

“Doamnă, io cre’ că cinematografele au dispărut şi de cînd cu astea, cum le zice –  dividi-urili. Pen’ că e mult mai uşor aşa, ţi-ai luat filmu’ care-l vrei, te-ai dus cu el acasă şi gata!”

“Nu mai e, domnisoara, ca pe vremuri. E sărăcie mare aicea, nu mai merge nimica. Nu vedeţi că n-avem nici măcar McDonald’s?”

“Comenzi nu prea mai avem, ca să fiu sincer. Înainte tot timpu’ suna staţia, nu mai pridideam cu comenzile. Da’ acu’, adevăru’ e că nu prea mai are lumea bani de mers cu taxiu’ prin oraş!”

Dacă vrei puţină culoare locală e bine să dai o raită prin piaţă şi, mai ales prin Hala de Peşte. Dacă eşti mai comod din fire şi n-ai chef sa te tîrguieşti la piaţă pentru pentru niscaiva scrumbii dunărene, să calci prin băltoace care miros a peşte şi să vezi grămezi de caraşi şi ştiuci, privindu-te cu ochii lor ficşi şi tulburi de pe tejghele, îţi poţi găsi un nene distribuitor, cu care te înţelegi să-ţi livreze marfa direct acasă, simplu şi curat. Ţăranii din satele dimprejur practică şi ei un fel de “home delivery” cu lapte, brînză, smîntînă şi alte delicatese naturale şi au clienţi vechi de zeci de ani. Pentru cei care preferă cumpărăturile de tip occidental, există acum şi Billa –  pe locul fostului “Laminorul”.

apa_min31.jpg

partid_jackpot.jpg

Cîte ceva despre moartea unui dinozaur

 Cu Laminorul e o istorie tristă, pe care oamenii o spun cu regret. Laminorul este o specie de dinozaur, pe vremuri puternic, dar acum dispărut, atins şi el de acea maladie incurabilă a distrugerii şi uitării. Era absolut normal să moară, pentru că vremea dinozaurilor s-a dus demult şi ei nu mai au şanse sa supravieţuiască şi să se adapteze în lumea nouă, decît poate printr-o operaţie miraculoasă de privatizare. Laminorul a trecut prin mai multe astfel de operaţii, dar nici una nu a reuşit. (Gurile rele spun că operaţiile alea nu erau prea curate şi că ăsta ar putea fi un motiv pentru care a murit bietul şi bătrînul dinozaur. Unii mai pomenesc de nu ştiu ce interese obscure, dar nu pot dovedi deocamdată nimic.) Pînă la urmă, Laminorul nu a avut soarta fericită a fratelui său mai mare –  Sidex Galaţi –  care a reuşit sa supravieţuiască în sălbatica lume nouă, ci a murit încetul cu încetul şi bucată cu bucată. Astăzi au mai rămas doar cîteva secţii haotice, care nu produc cine ştie ce minunăţii prea competitive, dar continuă să funcţioneze, ca şi cum coada unui dinozaur ar mai trăi de una singură, mulţi ani după moartea lui…

Dacă cumva mai treceţi prin Brăila şi vi se pare un orăşel de provincie cam prăfuit, un amestec de veche frumuseţe ruinată şi prost-gust nou de tranziţie, staţi totuşi de vorbă şi cu bătrînii. Or să vă povestească despre cîrciumioarele cochete de odinioară, despre frumoasele cîntăreţe de local, despre delicioasa pastrama de gîscă şi ştiuca umplută, despre promenadele de duminică pe faleză, despre trăsuri şi petreceri, lăutari şi istorii de amor, pălărioare şi mănuşi dantelate, despre vapoare încărcate cu grîne şi case frumoase, boiereşti. După aceea, o să vedeţi oraşul într-o altă lumină, mai blîndă şi mai caldă, oricum mult mai frumoasă decît cea reală…

 turnu.jpg

 si_poporul2.jpg

Read Full Post »

Nu mai pot sa tac! Inteleg ca oamenii cauta de zor pe net fete/femei/gagici si chiar fetitze cu tite mari. E omeneste, e fireste!

Dar “baieti cu tite mari”? Ptiu, drace! Cit de pervers poti sa fii?

Read Full Post »

cladire10.jpg

Pe vremuri – spun bătrînii oraşului de pe malul Dunării şi după tonul lor, brusc însufleţit, şi luminiţele care reîncep să le sclipească în ochi, nu ai cum să nu-i crezi –  acolo era un alt oraş. Un oraş frumos şi plin de viaţă. Negustori şi armatori greci, şi mai ales evrei, aveau afaceri mai mici sau mai mari în oraş, iar portul era în mare agitaţie şi navele aveau mereu ceva de descărcat şi de încărcat. Prăvăliile, atelierele şi cîrciumile se iţeau una dupa alta pe străzi şi străzile erau întotdeauna într-o animaţie colorată. Tinerii se întorceau dimineaţa cîntînd de la chefuri, iar domnişoarele se întreceau etalîndu-şi rochiile pe faleza Dunării, spre înserat, chicotind emoţionate în spatele voaletelor delicate. Chiar şi fetele mai sărace ieşeau la promenadă seara, în grupuri mari şi cu pălării ceva mai ponosite, dar întotdeauna mergeau pe celalalt trotuar decît cele bogate, în virtutea unor legi nescrise. Cel puţin aşa se povesteşte…

Balurile (“chermezele”) se ţineau lanţ şi perechile se făceau şi se desfăceau cu o uşurinţă ameţitoare, cu viteza şi graţia unui vals. Romanţele răsunau din grădinile de vară şi vinul curgea, fie pentru a sărbători orice prilej se nimerea, fie pentru a îneca amarul inimilor părăsite sau trădate.Poveştile astea frumoase din vremurile bune ale Brăilei ţin pînă prin anii ‘50. Apoi încep celelalte, cu arestări, confiscări şi naţionalizări, iar luminiţele din ochi şi glasul duios-nostalgic se schimbă brusc, odată cu subiectul.

La promenadă prin Brăila Nouă

Tot ascultînd astfel de istorii, îmbibate de nostalgie şi idealizate de trecerea anilor, spuse de bătrînei simpatici, pentru care amintirile sînt mereu prezente si vii, ajungi să iubeşti într-un fel oraşul. Să-l ţi-l imaginezi scăldat într-o strălucire desuetă. Te aştepţi să întîlneşti la tot pasul urme ale acelei La Belle Époque, mărturii ale poveştilor din alte vremuri.Dacă te plimbi prin centrul şi partea veche a oraşului, le întîlneşti într-adevăr, numai că nu sînt scăldate de acea strălucire, ci mai degrabă par atinse de microbul uitării şi degradării. Casele frumoase, vechi, cu ferestre înalte şi împodobite cu stucaturi sînt singurele care mai amintesc de poveştile bunicilor despre vremurile de odinioară. Numai că faţadele sînt atît de scorojite, cele mai multe dintre ele, încît nu reuşesc decît să te întristeze. Singurele încercări de a le mai salva de la paragină şi uitare sînt termopanele, puse de către unii proprietari mai înstăriţi. Cu puţin efort de imaginaţie, casele astea vechi, cu straturi succesive de tencuială coşcovită, în culori calde, te-ar putea duce cu gîndul la Italia. Dar te trezesc repede la realitate următoarele elemente, ce ţin de specificul local (în această ordine): un cîine de pripas cam jigărit, care-şi face veacul în stradă, cautînd ceva de-ale gurii; nişte dărîmături şi gropi la un colţ de stradă, din care se iţesc diverse gunoaie; un copilaş cam oacheş, cîntînd tărăganat “Ciiine-i norocooos pe lumeee, Să îmi dea un baaan şi mieee!”.

Odată trezit astfel la realitate şi conştient că străduţele italieneşti şi vremurile de altădată sînt doar un vis frumos, îţi îndrepţi paşii către Centru. Pe lîngă micul parc din centru (cu flori şi bănci şi ceasul, în faţa caruia îşi dădeau întîlnire, de obicei, perechile de îndrăgostiţi), acum te întîmpină pe toate trotuarele, mai-mai să te impiedici de ele, o puzderie de panouri şi panouaşe publicitare. Cel mai bun curs valutar. Parchet laminat, satisfacţie garantată. Amanet avantajos. Preţuri mici, calitate extra. Transport Spania-Italia ieftin şi sigur.

amanet3.jpg  

Mai departe, dacă reuşeşti să treci cu bine de ele, îţi poţi continua drumul pe strada pietonieră, unde altădată se făcea “promenadă” şi unde acum poti admira magazinele “centrale”. Magazinele amintesc de anii sălbatici de după Revoluţie, pe cînd găseai convieţuind laolaltă în aceaşi butică tigări, blugi turceşti, casetofoane şi bunuri de larg consum. Denumirile sînt tot în spirit post-decembrist: Myky, Roxy, Ştefy, Eleny (orice banal “i” trebuie musai transformat într-un pretenţios “y”, pentru un flavour mai occidental), urmate de inefabilele Comexim, Impex sau Style şi însoţite de binecunoscutul SRL. După această scurtă călătorie, ajungi pe o arteră cu circulaţie ceva mai intensă, unde poţi constata ca maşinile cele mai tari din oraş par a fi Logan-urile cu ornamente şi geamuri fumurii, dindăratul carora răzbat ritmuri manelistice.

În schimb, cu cinematografele e jale. Din cele aproximativ cinci-şase, care existau pe vremea copilăriei mele, vreo patru şi-au dat sfîrşitul (transformate în diverse butice, sau pur si simplu închise, fiind atinse şi ele de acel misterios microb al prăfuirii şi uitării care pare să fi atins nenumărate lucruri din Brăila). Altele noi nu au mai apărut. Nici vorbă de vreun Multiplex, Movieplex sau alte asemenea aşezăminte de divertisment. Pînă şi Grădina de Vară (un cinematograf în aer liber) s-a transformat demult în tîrg de maşini second-hand, iar supravieţuitorul – Cinema Central – nu o duce nici el prea grozav. Banii de afişe tipărite lipsesc cu desăvîrşire, din această cauză afişele filmelor sînt scrise de mînă, cu litere de-o şchioapă (cam strîmbe şi pocind uneori numele actorilor). Dar e bine că încă mai există…

dentist.jpgciorba_burta.jpginstinct8.jpg

 

 

Faleza, în schimb, şi-a păstrat frumuseţea (sînt ronduri de flori, alei cu banci vopsite in galben, nişte scări monumentale ce urca spre o fîntînă arteziană, în general o atmosferă plăcută). Dunărea curge vijelioasă, mai umflată din zi în zi, dar avînd aceeaşi nuanţă tulbure gri-verzuie, ca întotdeauna. Nu ai altceva de făcut (faleză nu, cinema nu, baruri destul de puţine) decît să te întorci cuminte spre casă şi să încerci să te bucuri, la cîte un colţ de stradă, atunci cînd descoperi o casa frumoasă, ce mai păstrează o umbră din farmecul altor vremuri.

 box2.jpg

Un bilanţ al ultimilor ani, în cîteva cuvinte, arată cam aşa:

Ce a dispărut din Brăila: cinematografele, siropăriile şi Cofetăria Casata (unde aveau un profiterol minunat…)

Ce nu a dispărut: aprozarul, drogheriile (oricît de ciudat ar suna asta în ziua de azi) şi Cofetăria Select (dar rulourile cu vanilie nu mai sînt ce-au fost odată…)

Ce a apărut nou: termopanele, băncile şi inimile Maggi (probabil semne ale progresului de neoprit)

maggi2.jpg

Read Full Post »

marinarul4_mic.jpg

Cind ploua, oamenii devin teleghidati. Se urca cu totii in micile lor capsule umblatoare care ii feresc de contactul cu picaturile de ploaie si dau navala in oras, grabindu-se de parca o ploaie ar aduce cu ea sfirsitul lumii.

In oraselele de provincie, in care timpul se incapatineaza sa curga intr-un alt fel, mult mai lent (si citeodata chiar incremeneste zile intregi, pentru ca e prea plictisit si pentru ca stie ca, oricit s-ar grabi, n-ar ajunge nicaieri), oamenii isi iau umbrelele si merg pe virfuri ca sa nu deranjeze baltoacele. Dupa ploaie, seamana toti cu niste papusele mecanice, intoarse cu cheita. N-au masini, dar au trenciuri si sepci. Si uneori galosi, dar – e drept – foarte rar…

La Marinarul, restaurantul  fata-n fata cu Capitania Portului, se tineau altadata chefuri monstruoase. Asta pe vremea cind portul era plin de vapoare si pe faleza ieseau domnisoarele la promenada, cu manusi de dantela si umbrelute, nu de ploaie, ci de soare. Acum servesc si pizza.

Read Full Post »

Older Posts »