Feeds:
Posts
Comments

Archive for November, 2007

Sint fericita!

Am cea mai frumoasa carte din lume! Nici nu indraznesc s-o rasfoiesc inca, de teama sa nu spulber vreo vraja. Am pus-o pe o perna si ma uit din cind in cind la ea, asa cum faceam cind primeam vreo jucarie noua (sau mai tirziu, cind imi luam vreo pereche de pantofi super-misto).

N-am ceai de portocale, dar tocmai am baut o licoare fermecata din serbet de lamaie, sirop de menta si suc de mere. Mi-a preparat-o o doamna bruneta cu par de vrajitoare, care locuieste intr-o ceainarie pe o strada cu nume de oras, cu mobile vechi (probabil aduse din vreun castel) si muzica frumoasa. Astept sa-si faca efectul si ma apuc de citit. Pardon, de visat…

Inapoi la realitate:

De doua zile citesc ca nebuna, in pat, cu voce tare, noaptea. E si o carte foarte muzicala, foarte amuzanta, foarte dulce si foarte nu-stiu-cum. Foartza rulz! Desenele sint splendide, traznite si gingase. E cu adevarat cea mai frumoasa carte din lume, nu mai incape nici o indoiala. Am terminat-o (adica prima citire, dar probabil ca n-o sa ma opresc niciodata din ea).

Savantul are par pe frunte, vom reveni cu amanunte!

Advertisements

Read Full Post »

Read Full Post »

Si deci, eu stateam linga groapa cu nisip, sprijinita de un leagan scorojit si le explicam peretilor alora cu forme de fetite (ce-i drept, ceva mai mari decit mine) cum sta treaba cu zîno-prinţesele in general si cu mine in special, dar ele nu pareau sa ma ia in serios. Mamele noastre stateau pe bancuta si se uitau la noi cu duiosie, asa cum se uita mamele intotdeauna la fetitele lor (prinţese sau nu). Din cind in cind, ne zimbeau. Habar n-aveau ele ce treburi importante dezbateam noi acolo. Eu, una, eram gata-gata s-o strig pe a mea. Sa vina ea si sa spuna, inca o data, adevarul adevarat (de parca nu era atit de evident)!

Pentru ca, in fond, totul incepuse cu ea. Ea descoperise piticutul care-mi facea diminetile frumoase. Ea imi spusese prima data ca eu nu sint o fetita ca toate fetitele obisnuite. Ea imi soptise nopti intregi la ureche, cu vocea ei suava si topita de dragoste, ca sint prinţesa ei, atunci cind eu eram doar o bebelusa cit o painita, care plingea cu sughituri toata noaptea. Impreuna descoperiseram puterile mele magice. Ea imi descrisese castelul de ametist, cu gradini suspendate si lacuri interioare si impreuna fuseseram acolo prima oara. Impreuna planuiam balurile si alegeam rochiile din materiale neasemuite, cu broderii fantastice. Mama mi-l adusese pe Miua. Si condurii fermecati. Si atitea altele. Si daca mama, care era om mare (si oamenilor mari nu li se nazar cai verzi pe pereti asa, aiurea, asta se stie!) credea toate astea, atunci inseamna ca ele chiar existau aievea. Mama stia ce spunea. Mama nu vorbea prostii, doar ca sa se afle in treaba. Mama nu m-ar fi dus de nas niciodata cu povesti. Si, la o adica, mama putea sa le si bata pe nesuferitele alea, pe prostanacele alea de fetite obisnuite, care se indoiau de spusele mele si-mi rideau in fata. Asa ca am chemat-o pe mama, tremurind de furie si cu lacrimi in ochi.

Mama a venit cu mine, linga groapa cu nisip. Era momentul adevarului, stiam foarte clar. In adincul sufletului, aveam o tresarire de indoiala. Daca totusi.. dar nu, era imposibil ca totul sa nu fie decit o poveste de adormit copiii, o stiam prea bine! Pentru eu chiar traiam intr-un palat fermecat, pentru ca eu chiar aveam cele mai frumoase rochii din lume, pentru ca ursul Miua si nurca Mariuca chiar erau prietenii mei cei mai buni si ajutoarele mele de zînă, pentru ca eu stiam precis toate astea, le simteam, erau linga mine in fiecare zi. Si le stia si mama, care era om mare si atunci cind oamenii mari zic o chestie, de regula cam asa sta treaba. Asa ca m-am uitat in sus, la ea, asteptind sa se intimple miracolul. Dar ea nu spunea nimic din ce as fi vrut eu sa aud, repeta doar ca „hai sa mergem acasa”. Parea ca nu are de gind sa le explice fetitelor alora cu cine au ele de-a face. Parea ca e oarecum incurcata si, sincer, nu intelegeam de ce. Era doar atit de simplu pentru o mama sa faca lumina, sa lamureasca lucrurile, sa le aseze la locurile lor firesti.

Am inceput sa o trag pe mama de mina si sa o bat la cap. Fetitele asteptau raspunsul, destul de nerabdatoare.Dar mama vorbea pe linga subiect, in jurul lui, il ocolea, evitind cu orice pret anumite cuvinte (cum ar fi „zînă” sau „prinţesă”), privea prin noi intr-un fel ciudat, ma tinea de mina, voia sa ma ia in brate, eu ma feream si o rugam cu lacrimi in ochi sa recunoasca adevarul, dar ea o tinea una si buna cu mersul acasa, si nesuferitele alea rinjeau in continuare si se priveau cu subintelesuri si dupa aia izbucneau in ris, eu incepusem sa dau din picioare si sa tip, ma inrosisem probabil, plingeam, nu intelegeam de ce mama nu recunoaste o data adevarul, poate pentru ca totul trebuie tinut secret, m-am gindit, dar nu mai suportam umilinta aia, gata, asta era, trebuia sa dam o data cartile pe fata, sa recunoastem cinstit, sa stie toata lumea ca eu nu sint o fetita obisnuita, ca toate celelalte, ci sint o prinţesă cu puteri magice (poftim, sa-i spunem asa, in caz ca „zîno-prinţesă” suna prea complicat!), sa terminam o data pentru totdeauna cu mascarada asta, sa terminam, a zis si mama, m-a apucat zdravan de o mina si m-a dus acasa, pe sus, cit ai clipi. In urma mea ramasese o groapa cu nisip, intr-un parc oarecare, cu niste fetite rautacioase, care se dadeau intr-un leagan si continuau sa rida de mine. Habar n-aveau ele ca, de fapt, se aflau intr-un loc vrajit si tocmai statusera de vorba cu o zîno-prinţesă adevarata, poate singura pe care aveau sa o intilneasca in viata lor plictisitoare de fetite obisnuite.

Read Full Post »

18.jpg131.jpg111.jpg81.jpg151.jpg141.jpg

Mi-e lene sa scriu, mi-e lene si sa citesc, ploaia asta ma doboara, n-am ceai de portocale si nu mi-am cumparat inca acea carte magica despre printese.

Doar poze din orasul copilariei mele, care se naruie incet-incet. Orasul se naruie, nu copilaria, si nici pozele, s-avem rezon!

161.jpg122.jpg71.jpg91.jpg101.jpg

51.jpg41.jpg21.jpg31.jpg61.jpg

P. S. Cre’ ca ma cam las de postat fotografii, ca mi-am umplut tot spatiul free de pe blog. Nu stiu ce sa fac in aceasta situatiune. Probabil sa revin la scris si uf, e atit de plictisitor! 😦

Read Full Post »

11.jpg8.jpg14.jpg4.jpg

Imi place sa fotografiez oameni pe strada. Ma simt ca intr-o poveste. Mai ales intr-un oras de provincie,
unde personajele umbla libere pe strada.

Duminica dimineata, cind e ger cu soare, oamenii ies pe strada principala. La biserica sau la crisma. Sint si unii care cinta pentru un ban, si domni respectabili cu palton si palarie de fetru.

Baieti de cartier si tiganci cu fuste inflorate.

17.jpg121.jpg5.jpg6.jpg2.jpg

Unii vorbesc cu cainii, altii trec nepasatori, fara macar sa ridice privirea
din baltoacele de pe jos, in care se reflecta
cerul si fatadele cam scorojite. Daca nu vrei sa iesi pe strasse, poti sa stai pur si simplu la portita…

10.jpg15.jpg13.jpg

9.jpg3.jpg7.jpg1.jpg

Read Full Post »

Intrerupem transmisiunea despre printese, pentru ca tocmai am ascultat live niste Astor Piazzola (Anotimpurile) intr-un loc cu parfum de epoca – palatul Bragadiru si… m-am indragostit. De muzica, normal!

Pentru ca Piazzola asta e teribil de pasional, ca orice sud-american, pentru ca acordeonul ala te rascoleste ceva de speriat, te face sa vrei sa iubesti, dansezi & (mai ales) sa suferi (of course, ca fara suferinta viata e pustie) mai ceva ca-ntr-un almodovar, pentru ca nimic nu se compara cu un nuevo tango cind vine vorba de amor.

Si toate astea-mi amintesc de un film. “Tango, no me dejes nunca” al lui Carlos Saura. Care, ma rog, nu e cine stie film, dar are niste “tablouri dansante” foarte frumoase. Si oricum, pe mine una ma face
sa vreau sa invat sa dansez tango-ul asta…

Apropo, de invatat tango… NU la cursurile de la Amsterdam Cafe! Acolo e un nene cam transpirat si usor supraponderal, care nu are mare lucru de-a face cu imaginea unui hombre fatal d-asta de danseaza, in schimb are un discurs misogin despre cum tre’ sa se supuna femeia barbatului, la munte si la mare, in orice imprejurare. Si tango-ul isi pierde orice farmec atunci cind il dansezi cu o frantuzoaica sfrijita, cu palmele umede, si care se chinuie sa faca pe barbatul!

Mai bine acasa, singura, in fata oglinzii, cu muzica lu’ Piazzola !

Read Full Post »

princess1.jpg 

Ziua cind a inceput exilul meu de printesa a fost, cu siguranta, o zi trista. Atit de trist ca si cum lumea intreaga ar sustine ca afara e noapte, atunci cind tu vezi clar soarele stralucind sus, deasupra. Trebuie sa le explici tuturor ceva atit de evident, cum ar fi lumina alba si stralucitoare, care vine de sus, din cer si inconjoara toate lucrurile, caldura care le invaluie, culorile care pulseaza in jur. Iar ei iti spun ca e doar intuneric si nu se vede nimic. Ca nu pluteste in aer nici un fel de caldura sau lumina binefacatoare. Ca pe cer nu e soarele, ci o luna rece. Ca nu se vad nici un fel de culori, ci doar niste contururi intunecate. Iar tu incerci zadarnic sa le explici si sa ii convingi, degeaba plingi si te dai de ceasul mortii, degeaba incerci sa-i faci sa simta toate frumusetile alea, despre care nu incape nici o indoiala ca sint chiar adevarate. Ei te privesc la inceput cu uimire, apoi cu neincredere fatisa, apoi in felul acela, de parca ar intelege dintr-odata ca e ceva in neregula cu tine. Apoi rid. Sau mai bine zis, rinjesc. Si abia dupa aia incep sa rida in hohote. Rid de tine. Tu te inversunezi si o tii una si buna ca afara e zi si e soare, ca lucrurile sint colorate si in aer pluteste o caldura stravezie. Ei rid de se prapadesc. Nici nu se mai obosesc sa te contrazica. N-are nici un sens sa vorbesti cu un nebun si sa incerci sa-l faci sa-si vada propria-i nebunie. N-ai cum sa-l faci sa inteleaga ca tot ce crede ca e adevarat nu e, de fapt, decit o nalucire caraghioasa. Si atunci te tavalesti pe jos de ris, te tii cu mainile de burta de ris. Te indoi de ris, chiar te strici si te termini de ris. Nebunii sint foarte amuzanti.

Nebunul eram eu. Ceilalti erau copiii din parc. Ziua era o zi oarecare, poate de primavara calda, poate de toamna tirzie. Eram pe linga gropa cu nisip, ne faceam de lucru pe acolo cu galetuse, lopatele, camionase si papusi. Din cind in cind, fugeam sa ne dam in leagane sau in balansoarul stricat, care scirtiia. Parintii, care stateau pe banci si palavrageau intre ei, mai aruncau din cind in cind cite o privire (de control) catre noi. Sa nu care cumva sa inghitim nisip sau sa ne dam cu leaganul peste cap sau, Doamne fereste, sa ne scoatem vreun ochi cu ustensilele noastre de plastic colorat.

Noi eram un grup de copii cuminti care se jucau cu jucarele colorate, in nisip. Numai ca, din tot grupul asta, eu nu eram la fel ca toti ceilalti copii. Eu eram o prinţesă, mai exact o zîno-prinţesă. Chestie pe care le-am spus-o si lor, atunci cind n-au vrut sa se joace asa cum voiam eu. Le-am spus-o la inceput ca sa-i conving sa ma asculte. Pentru ca, acum pe bune – ce poate fi mai logic? – atunci cind o zîno-prinţesă adevarata iti spune ce trebuie facut, nu ai incotro si trebuie sa o asculti. Pentru ca ea stie mai bine ce e de facut. Ea are puteri magice si, in plus, daca nu o asculti, s-ar putea sa se intimple niste chestii ciudate. De exemplu, s-ar putea sa apara pe nepusa masa un ditamai ursul rosu, pe numele sau Miua si sa transforme toata groapa aia de nisip, cu leagane si cu balansoar cu tot, intr-o mlastina vrajita, cu smircuri si ceata. Sau sa … in fine, o groaza de lucruri mai putin placute pot sa decurga de aici!

Totusi, le-am explicat eu, in marinimia mea, Miua nu e un urs rau si n-o sa faca astfel de vraji cumplite, desi ar putea. De fapt, Miua era chiar un urs bun si dragut si i-ar fi facut mai multa placere sa ne duca in zbor la palatul meu fermecat, construit numai si numai din ametiste. Era atit de lucitor incit iti lua ochii (aveai nevoie de ochelari speciali ca sa te poti uita la el).

Puteam da un mare bal acolo, in Sala Oglinzilor sau in Camera Safirelor si le puteam imprumuta rochiile mele, batute cu nestemate. Pentru ca eram o prinţesă generoasa si imi rasplateam cum se cuvine prietenii si supusii. Dar pentru toate astea, insa, exista o singura conditie care trebuia indeplinita: trebuia sa ne jucam, cu totii, jocul inventat de mine.

Daca cineva ar crede ca faceam un fel de abuz de putere, uzind de amenintari voalate sau promitind favoruri speciale pentru a obtine ce voiam, ar fi cit se poate de departe de adevar. Mie nici prin cap nu-mi treceau asemenea tertipuri josnice. Era doar un fel de exercitiu de supravietuire. Pur si simplu, chiar si o zîno-prinţesă veritabila trebuia sa se adapteze conditiilor vitrege de viata de pe Pamint. Si de fapt, eu voiam sa impartasesc cu ei tot soiul de lucruri frumoase, de care ei habar n-aveau. Numai ca pamintenii astia se dovedeau a fi teribil de obraznici. Nu numai neincrezatori, dar si de-a dreptul rautaciosi. Altfel cum se putea explica ca fetitele alea, in loc sa cedeze, impresionate de puterile si povestile mele, se apucasera sa rida ca proastele? Ba chiar mai aveau si tupeul teribil sa tipe in gura mare ca nu exista zîne sau prinţese de-adevaratelea. Prin urmare, spuneau ele, daca nu existau de-adevaratelea, nici eu nu aveam cum sa fiu una. Prin urmare, daca nu eram nici zînă, nici prinţesă, rezulta ca eram o fetita obisnuita, ca si ele. Si cum fetitele obisnuite nu au ursi rosii care sa se bata pentru ele, nici castele de ametist in care sa dea baluri de vis, cu sute de ghirlande de flori rare si munti de inghetata fistichie, inseamna ca locuiam intr-un apartament de bloc, ca si ele (hai, cel mult intr-o casa). Si, cum pretindeam sa fiu ceea ce era la mintea cocosului ca nu era adevarat, prin urmare eram o mincinoasa! O prefacuta si-o inchipuita! Si deci ele nu aveau de ce sa se mai joace cu o astfel de fiinta, asta era clar. Nu puteau, decit in cel mai bun caz, sa rida de ea. Ceea ce si faceau.

Problema era ca nu le puteam dovedi nimic acolo, pe loc, linga groapa cu nisip, din simplul motiv ca puterile mele vrajitoresti erau secrete. Nu puteam sa risc si sa ma apuc sa fac farmece asa, aiurea, fara nici un rost, doar ca sa le demonstrez unor fraiere ca nu mint. Iar palatul si toate celelalte nu se aratau asa, din senin, oricui. Trebuiau, pur si simplu, sa ma creada, si de abia dupa aia, poate, daca aveau noroc, puteau veni cu mine pe tarimul meu fermecat, unde aveam sa ne distram de minune.

Dar cum spuneam, a vorbi cu ele, incercind sa le convingi ca orice groapa cu nisip este de fapt un loc tainic si misterios, ca o casa este de fapt un palat, ca orice fetita este de fapt o zînă, ca putem zbura oricind avem chef si ca a vorbi cu piticutii din ureche si cu diversi alti prieteni nevazuti este un lucru absolut natural si la indemina oricui, a incerca sa le explici toate astea (si eu incercam din rasputeri) era ca si cum ai vorbi intr-o limba pasaresca, la niste pereti goi. Cu singura deosebire ca peretii aia mai si rid de tine, daca s-a mai pomenit asa ceva. Sustin cu incapatinare ca afara e noapte, cind tu vezi clar ca soarele straluceste (asa cum se intimpla, mai tirziu, intr-o piesa de teatru. Dar asta e alta poveste…).

Read Full Post »

Older Posts »