Feeds:
Posts
Comments

Archive for December, 2007

povesti.jpgbunici.jpg

Un Mos Craciun ceva mai greu de convins s-a hotarit, in cele din urma, sa-mi aduca in dar cartea cu bunici, la care visam de multa vreme si pe care n-am reusit sa mi-o cumpar la tigul de carte din cauza unui nene care s-a apucat, fix in fata mea la coada (da’ fix!) sa se certe cu vinzatoarea, dupa care, colac peste pupaza, s-a stricat si aparatul de marcat, in semn de protest.

In fine… dupa cartea cu printese, cu care probabil ca o sa mor in brate, intr-o zi cind o sa fiu batrina, zaluda si la fel de plina de inchipuiri ca acum, pot sa spun si ca asta cu bunici este, pentru mine, una dintre cele mai frumoase carti. Sint aproape o suta de amintiri-povestiri despre bunici, scrise cu foarte mare caldura. Iar buncii sint oricum niste personaje desprinse din povesti; o generatie care se stinge incetisor… si, odata cu ea, vor pieri si o groaza de lucruri frumoase si pline de tot felul de sensuri.

In schimb, cartea cu erotismu’ romanesc m-a dezamagit tare mult. In afara de povestirile celor doi scriitori ai mei preferati (am zis io mai demult cine sint domnii acestia ;), pot sa spun ca erotismu’ romanesc este sublim, dar lipseste cu desavirsire. Iar cind este, pare chinuit, fortat, scris la comanda, uneori in stil de film porno de serie D, alteori, dimpotriva, plin de pretiozitati literare.

 Asadar, traiasca buncii forever, de care mi s-a facut un dor ingrozitor sa mai scriu…

Insert publicitar: voiam sa mai zic si ca faceti si-o fapta buna daca cumparati cartea cu bunici, pen’ ca banii se duc sa ajute niste copii care probabil n-au avut norocul sa fie crescuti si rasfatati de niste bunici!

Read Full Post »

“Nimic nu e mai dulce, n-aduce mai a zahar decit sarutul de printesa. Rar. A se conserva intr-un flacon sau intr-un colt al inimii, mereu. Imponderabil, gata sa-si ia zborul la cea mai mica adiere. Fragil, nu sufera curentul. Sarutul printeselor are puterea sa le preschimbe-n printi pe broastele raioase, dar, uneori, si invers.”

“Lacrimile de printese-s cele mai cerute si de pret. Cu ele, caravanele faceau negot, demult, infruntind arsita sau marile-n tumult. Intrebuintate drept cerneala simpatica, de-ndragostiti, – cu ele se scriau cele mai duioase cintecele, ca si corespondenta de-amor, la repezeala, sau mai agale(s), intre domni si damicele. Cit despre tristele scrisori de-adio, – cu insulte multe uneori, dimpotriva, pe un ton gentil, trebuie lacrimi mari de crocodil.”

Insert postmodern: zic eu acum, din lumea mea de oameni mari – cu aceste doua citate & concepte se poate pune foarte bine de-o telenovela gen lacrimi si suspine, lacrimi si saruturi etc etc.

Dar oricum, tot cea mai frumoasa carte din lume ramine 🙂

Read Full Post »

PJ + Nick = Love

Demodata cum sint, de citesc Hamsun 🙂 in loc de Beigbedder sau Houllebecq, inca ascult melodia asta veche si mor dupa ea…

Read Full Post »

M-am cam saturat si eu de printese rozalii. Deocamdata. Am citit de curind si chestii mai serioase. Doi autori care nu se joaca cu povesti bune de adormit fetele care se cred printese. Hamsun si Saramago.  

Foamea” m-a facut sa-mi amintesc cum, in adolescenta, cind ma intrebau ai mei ce vreau sa ma fac cind o sa fiu mare, si raspundeam “scriitoreasa”, se speriau si incepeau sa-mi prooroceasca, pe un ton lugubru cum urmeaza sa mor de foame si de frig intr-o mansarda. Chestie care ma ingrozea atit de tare, incit la 18 ani am dat bine-mersi la ASE, uitind ca sint printesa si printesele n-au cum sa moara de foame in mansarde inghetate. Cam asta se intimpla cu personajul asta din “Foamea”. Sta intr-o mansarda (asta cind nu doarme de-a dreptul in padure) si moare de frig si de foame, pentru ca vrea sa scrie. Bine, pina la urma nici nu moare, si nici nu prea scrie (pentru ca foamea si frigul dau halucinatii si slabiciuni si e cam greu sa scrii o treaba coerenta in conditiile astea, zic io, din secolul 21, in care scriitoru’ se duce si el la supermarket si-si ia masina-n leasing, ca restul muritorilor de rind cu preocupari lumesti…). E o nebunie inregistrata rece, lucid si oarecum cinic, de parca personajul s-ar privi mereu din afara (oare din cauza ca e nordic? Daca era vreun sud-american din ala pasional, oare ce iesea din povestea asta?). Si totusi rezultatul e cutremurator.

Si-acum sa ne intoarcem la ale noastre: apare prin carte si-un inceput de amor ;). Imi plac la nebunie amorurile astea a la Hamsun, din cite am citit pina acum. Ei sint intunecati si bintuiti. Ele sint trufase, capricioase foc si foarte imprevizibile (nu pricep deloc cum functioneaza sufletul femeilor astora crude). Prin urmare, dragostea lor nu se implineste niciodata, ramine mereu ceva deznadajduit, o pasiune mocnita, care nu iese la suprafata, ci arde in interior, o infruntare de orgolii tacute. How romantic!

Despre Saramago, in numarul viitor…

P.S. Iata si autorul, adica Knut Hamsun, in chip de domn respectabil, cu palarie si batista. A, ma rog, si-o svastica-n fundal, asa, de decor…

hamsun.jpg

Read Full Post »

Domnişoarelor de după
cele de până acum,
inima li-i as de cupă []
decupat dintr-un album
vechi, cu spiriduşi şi zâne
pentru care orice zi e,
prin pădurile păgâne,
un prilej de poezie,
cam dulceagă şi rozé,
ce se deapănă ca vata
cea de zahăr, – până e
feeria noastră gata,
când domniţele suspină…
Şi-şi aşteaptă,-n ceasul dalb,
câte-o tânără despină
Făt-Frumosul, pe cal alb.

cine mai doreste, cine mai pofteste, cine (se) mai viseaza, poftim aici link:

http://atelier.liternet.ro/articol/5190/Serban-Foarta/Test-pentru-printese.html

Read Full Post »

Cind m-am intors de la psihiatrul de copii, stiam exact ce aveam de facut. Pentru ca lumea nu parea dornica sa recunoasca conditia mea speciala, m-am hotarit sa o ascund. Trebuia doar sa ma prefac ca sint si eu o fetita obisnuita, la fel ca toate celelalte, sa-mi ascund adevaratele puteri magice, sa-mi ingrop bine castelul fermecat de ametist, condurii si celelalte accesorii de zînă, undeva foarte adinc inauntru, sa nu mai vorbesc in fata altor copii cu piticutii mei sau cu alti prieteni nevazuti, sa pretind ca o groapa cu nisip nu este nicidecum altceva decit o simpla groapa cu nisip, ca nu pot sa zbor de-adevaratelea, ca ursul Miua nu e decit un biet ursulet de plus, cam smotocit, total incapabil de a face vreo vrajitorie. Viata era cruda si nedreapta, tocmai mi-o aratase, copiii erau rai, mama parea deodata (dintr-un motiv ciudat) sa nu mai recunoasca nimic, sustinea cu tarie ca totul a fost numai o poveste, o joaca de copii, care nu trebuie luata prea in serios, ca eu intotdeauna voi fi prinţesa ei, dar asta nu inseamna decit o chestie intre noi doua, asa cum se obisnuieste intre mama si fiica, nicidecum nu trebuie sa ma cert cu copii prin parcuri pentru asemenea motive.

 Asadar, datorita vremurilor vitrege in care traiam, am hotarit sa devin o prinţesă in exil. Mi-am pus demna Arsenalul la pastrare si am hotarit sa nu-l mai scot decit la ocazii speciale. Sau in singuratate. Atunci cind nu sint fetite nesuferite prin preajma, care nu inteleg treburi de-astea si rid ca fraierele. Sau doctori de copii, batrini si mustaciosi, cu halate albe, care pun intrebari fara rost.

De fapt, in biroul doctorului (o camera intunecoasa, cu un birou mare si dezordonat, cu multe rafturi cu carti, in care probabil erau scrise tot felul de teorii cu privire la tratamentul zîno-prinţeselor si reintegrarea lor sociala) mi-am dat seama de toate astea. A fost un fel de strafulgerare, o iluminare brusca, venita pentru a ma feri de probleme si complicatii si cine stie ce alte chestii teribile mi s-ar fi putut intimpla, daca as fi spus adevarul. Pentru ca – vazusem eu bine – daca spui adevarul despre tine, cam asta se intimpla. Basca risete si zeflemea. Asa ca m-am hotarit sa spun ceea ce vor Ei sa auda.

 

Cind doctorul de copii (care mai inainte discutase ceva, pe soptite, cu mama si apoi o rugase discret sa se retraga, pentru a ramine singur cu mine) m-a intrebat, asa intr-o doara, cu cea mai nevinovata mutra din lume, care e numele meu, eu i-am spus (senina si serioasa) numele meu de fetita. Nu ala adevarat, de zînă. Cind a fost curios sa afle cu ce ma ocup pe acest Pamint, i-am raspuns, cit mai natural cu putinta, ca ma duc la gradinita. Nicidecum ca m-as indeletnici cu vraji, magii si alte treburi din astea, specifice zîno-prinţeselor. Dupa aceea, am declarat in continuare ca stau cu parintii intr-un bloc si ca vacantele mi le petrec la bunici, care locuiesc intr-o casa, in alt oras. Nici vorba de palate de ametist, cu gradini suspendate si galerii imbracate in oglinzi. Doctorul de copii (cu halat si mustati albe si mutra de batrinel aparent cumsecade) tot incerca sa ma traga de limba, doar-doar voi face vreo greseala si ma voi da gol. Dar eu m-am tinut tare pe pozitie si n-am marturisit nimic. Eram doar o fetita obisnuita, ca toate fetitele obisnuite, care locuia cu parintii ei si se ducea in fiecare zi la gradinita. Nu vorbeam cu piticutii si alte fapturi vrajite. Nu zburam prin vazduh, nu foloseam baghete magice sau mai stiu eu ce alte dracovenii.

 Asa ca doctorul cel alb mi-a zimbit, m-a mingiiat nitel pe un obraz si a chemat-o pe mama, careia i-a spus ca s-ar putea sa fie o problema cu ea, din moment ce eu sint cit se poate de “normala” si nu dau nici un fel de semne “ciudate”. Dar, cum el era doar doctor de copii, nu avea cum sa o trateze pe ea de inchipuiri. Trebuia, mai mult ca sigur, sa se duca la un doctor de oameni mari. Mama s-a enervat, nu stiu de ce, auzind chestia asta, m-a luat de mina si m-a dus acasa, din nou, cit ai zice peste.  Nu m-am suparat, totusi, pe ea foarte tare pentru treaba cu doctorul, pentru ca imi dadeam seama, din felul in care se uita la mine, ca in adincul sufletului ei (chiar daca nu voia sa o recunoasca in public) era convinsa ca eu sint intr-adevar o zîno-prinţesă.  Si, oarecum, gindul asta ma mai consola nitel, ma umplea de un fel de caldura binefacatoare, de un fel de siguranta placuta si ma facea sa nu imi mai pese asa de mult de ce credeau altii.

Read Full Post »