Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘a fost odata ca niciodata…’ Category

Read Full Post »

L-am primit de la o fata care locuieste intr-o mansarda (pe acoperisul careia se adapostesc porumbeii) si picteaza dragoni si printese pe pietre gasite in riu marea cea mare :). Talismanul face parte dintr-o poveste pe care inca nu o cunosc…

Deocamdata l-am asezat frumos intre niste petale frumos mirositoare si astept sa vad daca o sa-mi poarte noroc.

talisman.jpg

Read Full Post »

carusel.jpgsoldatzel.jpg

La Praga, opreşte-te în faţa unui turnuleţ, altminteri discret, la intrarea căruia scrie cu litere colorate Toy Museum. Înăuntru, de vei urca cele trei etaje pe o scăriţă întortocheată şi vei plăti nici mai mult, nici mai puţin decît doi euro unei doamne cu privire senină, vei găsi cel mai frumos locşor care s-a născocit pentru copiii mai mici sau mai mari. Dacă nu caşti gura pe acolo vreo oră, aducîndu-ţi aminte de ursuleţul de plus cu urechi roase, din copilărie, de soldăţelul de plumb cu culorile scorojite de atîta joacă, sau de păpuşa cu nasul ciobit si forme imperfecte pe care o smotoceai pe vremuri, cu un entuziasm vecin cu cruzimea, înseamnă că ai devenit ingrozitor de adult! Mai jos, preferatele mele:

babydoll2.jpg

babydoll3.jpg

babydoll21.jpg

just_married.jpg

ursuletzi.jpg

Read Full Post »

O domnisoara se intreba pe net  “cum sa ajung printesa”. Urmind un traseu logic, a ajuns pe acest blog 🙂

Eu zic ca ar trebui sa se doteze musai cu urmatoarele accesorii:

parfum2.jpgconduri2.jpgmatrioska21.jpgceai2.jpg

Un parfum roz-translucid in sticluta cu forma de mar, care se pulverizeaza in doze aproape imperceptibile pe umeri & incheieturi

balerini – zisi si conduri de argint, pentru dansat la baluri pina dis-de-dimineata, fara sa obosesti

 o brosa cu matriosti minuscule, dar care stiu sa zanganeasca in mod fermecator, atunci cind sint prinse la esarfa

cescute din portelan  pentru ceai si ibric in care se face, cu multa gratie,  infuzie de petale de regina-noptii

Read Full Post »

“Nimic nu e mai dulce, n-aduce mai a zahar decit sarutul de printesa. Rar. A se conserva intr-un flacon sau intr-un colt al inimii, mereu. Imponderabil, gata sa-si ia zborul la cea mai mica adiere. Fragil, nu sufera curentul. Sarutul printeselor are puterea sa le preschimbe-n printi pe broastele raioase, dar, uneori, si invers.”

“Lacrimile de printese-s cele mai cerute si de pret. Cu ele, caravanele faceau negot, demult, infruntind arsita sau marile-n tumult. Intrebuintate drept cerneala simpatica, de-ndragostiti, – cu ele se scriau cele mai duioase cintecele, ca si corespondenta de-amor, la repezeala, sau mai agale(s), intre domni si damicele. Cit despre tristele scrisori de-adio, – cu insulte multe uneori, dimpotriva, pe un ton gentil, trebuie lacrimi mari de crocodil.”

Insert postmodern: zic eu acum, din lumea mea de oameni mari – cu aceste doua citate & concepte se poate pune foarte bine de-o telenovela gen lacrimi si suspine, lacrimi si saruturi etc etc.

Dar oricum, tot cea mai frumoasa carte din lume ramine 🙂

Read Full Post »

Domnişoarelor de după
cele de până acum,
inima li-i as de cupă []
decupat dintr-un album
vechi, cu spiriduşi şi zâne
pentru care orice zi e,
prin pădurile păgâne,
un prilej de poezie,
cam dulceagă şi rozé,
ce se deapănă ca vata
cea de zahăr, – până e
feeria noastră gata,
când domniţele suspină…
Şi-şi aşteaptă,-n ceasul dalb,
câte-o tânără despină
Făt-Frumosul, pe cal alb.

cine mai doreste, cine mai pofteste, cine (se) mai viseaza, poftim aici link:

http://atelier.liternet.ro/articol/5190/Serban-Foarta/Test-pentru-printese.html

Read Full Post »

Cind m-am intors de la psihiatrul de copii, stiam exact ce aveam de facut. Pentru ca lumea nu parea dornica sa recunoasca conditia mea speciala, m-am hotarit sa o ascund. Trebuia doar sa ma prefac ca sint si eu o fetita obisnuita, la fel ca toate celelalte, sa-mi ascund adevaratele puteri magice, sa-mi ingrop bine castelul fermecat de ametist, condurii si celelalte accesorii de zînă, undeva foarte adinc inauntru, sa nu mai vorbesc in fata altor copii cu piticutii mei sau cu alti prieteni nevazuti, sa pretind ca o groapa cu nisip nu este nicidecum altceva decit o simpla groapa cu nisip, ca nu pot sa zbor de-adevaratelea, ca ursul Miua nu e decit un biet ursulet de plus, cam smotocit, total incapabil de a face vreo vrajitorie. Viata era cruda si nedreapta, tocmai mi-o aratase, copiii erau rai, mama parea deodata (dintr-un motiv ciudat) sa nu mai recunoasca nimic, sustinea cu tarie ca totul a fost numai o poveste, o joaca de copii, care nu trebuie luata prea in serios, ca eu intotdeauna voi fi prinţesa ei, dar asta nu inseamna decit o chestie intre noi doua, asa cum se obisnuieste intre mama si fiica, nicidecum nu trebuie sa ma cert cu copii prin parcuri pentru asemenea motive.

 Asadar, datorita vremurilor vitrege in care traiam, am hotarit sa devin o prinţesă in exil. Mi-am pus demna Arsenalul la pastrare si am hotarit sa nu-l mai scot decit la ocazii speciale. Sau in singuratate. Atunci cind nu sint fetite nesuferite prin preajma, care nu inteleg treburi de-astea si rid ca fraierele. Sau doctori de copii, batrini si mustaciosi, cu halate albe, care pun intrebari fara rost.

De fapt, in biroul doctorului (o camera intunecoasa, cu un birou mare si dezordonat, cu multe rafturi cu carti, in care probabil erau scrise tot felul de teorii cu privire la tratamentul zîno-prinţeselor si reintegrarea lor sociala) mi-am dat seama de toate astea. A fost un fel de strafulgerare, o iluminare brusca, venita pentru a ma feri de probleme si complicatii si cine stie ce alte chestii teribile mi s-ar fi putut intimpla, daca as fi spus adevarul. Pentru ca – vazusem eu bine – daca spui adevarul despre tine, cam asta se intimpla. Basca risete si zeflemea. Asa ca m-am hotarit sa spun ceea ce vor Ei sa auda.

 

Cind doctorul de copii (care mai inainte discutase ceva, pe soptite, cu mama si apoi o rugase discret sa se retraga, pentru a ramine singur cu mine) m-a intrebat, asa intr-o doara, cu cea mai nevinovata mutra din lume, care e numele meu, eu i-am spus (senina si serioasa) numele meu de fetita. Nu ala adevarat, de zînă. Cind a fost curios sa afle cu ce ma ocup pe acest Pamint, i-am raspuns, cit mai natural cu putinta, ca ma duc la gradinita. Nicidecum ca m-as indeletnici cu vraji, magii si alte treburi din astea, specifice zîno-prinţeselor. Dupa aceea, am declarat in continuare ca stau cu parintii intr-un bloc si ca vacantele mi le petrec la bunici, care locuiesc intr-o casa, in alt oras. Nici vorba de palate de ametist, cu gradini suspendate si galerii imbracate in oglinzi. Doctorul de copii (cu halat si mustati albe si mutra de batrinel aparent cumsecade) tot incerca sa ma traga de limba, doar-doar voi face vreo greseala si ma voi da gol. Dar eu m-am tinut tare pe pozitie si n-am marturisit nimic. Eram doar o fetita obisnuita, ca toate fetitele obisnuite, care locuia cu parintii ei si se ducea in fiecare zi la gradinita. Nu vorbeam cu piticutii si alte fapturi vrajite. Nu zburam prin vazduh, nu foloseam baghete magice sau mai stiu eu ce alte dracovenii.

 Asa ca doctorul cel alb mi-a zimbit, m-a mingiiat nitel pe un obraz si a chemat-o pe mama, careia i-a spus ca s-ar putea sa fie o problema cu ea, din moment ce eu sint cit se poate de “normala” si nu dau nici un fel de semne “ciudate”. Dar, cum el era doar doctor de copii, nu avea cum sa o trateze pe ea de inchipuiri. Trebuia, mai mult ca sigur, sa se duca la un doctor de oameni mari. Mama s-a enervat, nu stiu de ce, auzind chestia asta, m-a luat de mina si m-a dus acasa, din nou, cit ai zice peste.  Nu m-am suparat, totusi, pe ea foarte tare pentru treaba cu doctorul, pentru ca imi dadeam seama, din felul in care se uita la mine, ca in adincul sufletului ei (chiar daca nu voia sa o recunoasca in public) era convinsa ca eu sint intr-adevar o zîno-prinţesă.  Si, oarecum, gindul asta ma mai consola nitel, ma umplea de un fel de caldura binefacatoare, de un fel de siguranta placuta si ma facea sa nu imi mai pese asa de mult de ce credeau altii.

Read Full Post »

Older Posts »