Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘focul amorului in clasa a sasea’ Category

Azi avem un special guest star! Ionutz is back on town 🙂

(din pacate, eu nu stiu cum sa afisez cele mai recente comentarii…)

Advertisements

Read Full Post »

Cind s-au terminat de impartit si premile la clasa a opta si toata ceremonia era pe cale sa se termine, m-am simtit brusc doborita de un val de regrete. Mi se rupea inima gindindu-ma cum stricaseram totul ca niste copii prosti si rasfatati, imi aminteam cu o melancolie nesfirsita de momentul ala magic din fata cancelariei, la lumina aia poleita cu aur care ne inconjura pe amindoi, la tot felul de chestii, care de care mai triste si mai frumoase si gindul ca nu o sa ne mai vedem trei luni incheiate, atit cit tinea vacanta, mi se parea insuportabil. Copiii incepusera sa plece pe la casele lor, insotiti de parinti, bunici si matusi. Scapasera de inca un an de scoala si se pregateau de vacanta, unii dintre ei poate plecau in tabere, altii la bunici, era veselie mare, vara se anunta incandescenta, dar eu nu simteam decit o tristete coplesitoare. Profele erau incarcate de munti de flori, unele aveau chiar cadouri in pungi frumos colorate si pareau multumite. Directoarea, cu coafura ei supraetajata si esarfele ei de matase prinse cu brose in piept, discuta cu un grup de parinti, in timp ce nea Florica, electricianul scolii, un mosulet simpatic si cam betiv, se incurca stringind microfoanele si firele. Prietenele mele, Ioana, Claudia si Raluca venisera sa isi ia ramas bun de la mine, dar eu le-am raspuns absenta si fara nici un entuziasm.
Le-am spus alor mei sa ma astepte citeva minute si m-am indreptat, cu acelasi nod in git si gol in stomac, catre grupul baietilor de la noi din clasa. Ionuţ tipa de zor si gesticula cu buchetul de flori pe care il avea in mina, un buchet de garoafe albe tivite cu liliachiu, pe care, nu stiu cum, probabil ca uitase sa il dea vreunei profe. Cind am ajuns in fata lor, s-au oprit din tipat si m-au fixat cu totii, rinjind stupid. Ionuţ s-a indreptat, luind o pozitie tantosa. Eu simteam ca imi fuge pamintul de sub picioare. Mi-am adunat tot curajul si i-am spus acolo, in fata tuturor, cu o voce cam tremurata, care mi-a sunat chiar si mie aiurea: “Vino putin, ca vreau sa vorbesc ceva cu tine!”. Nu prea stiam exact ce voiam sa-i spun, dar oricum era limpede ca lumina zilei ca nu puteam lasa lucrurile sa se sfirseasca asa. Si atunci Ionuţ, in aplauzele aprobatoare ale baietilor si simtind in sfirsit gustul triumfului, si-a ridicat buchetul de flori in fata ochilor, erau garoafe albe tivite cu liliachiu, astfel incit sa nu ma vada si, cu o voce sigura si clara, mi-a dat lovitura de gratie: “NU, noi doi nu mai avem ce discuta!”.
Dupa o saptamina de vacanta petrecuta la Bucuresti, acasa, prada primei dezamagiri amoroase din viata mea, am plecat sa-mi petrec vacanta la bunici, ca in fiecare an, in oraselul de pe malul Dunarii. M-am reintilnit cu Cristina si Meral, prietenele mele de-o viata si am inceput sa ma dau mare in fata lor, povestindu-le despre iubitul meu de la Bucuresti si despre sarutul extraordinar pe care il experimentasem. Ele se uitau la mine absolut fascinate, moarte de invidie si mie viata mi se parea iarasi incredibil de frumoasa.

petrica, sa nu plingi pls!

Read Full Post »

La serbarea de sfirsit de an scolar, ne uitam cu ura unul la altul si ne aruncam, indirect, jigniri. Fiecare il vorbea pe celalalt de rau, in gura mare, in fata colegilor. Eu luasem din nou premiul intii, dar acest lucru nu-mi mai producea nici o bucurie, ba chiar am luat hotarirea plina de intelepciune sa nu imi mai pese de premii si de scoala, sa ma dedic razbunarii mele crunte, umilirii lui Ionuţ (aruncindu-ma in bratele unor baieti mai mari si mai smecheri decit el, unii care sa stie cum sa se poarte cu o fata).
Inima mi se fringea pe dinauntru, dar afisam o raceala de gheata si, cind ma nimeream prin preajma lui, o veselie falsa, exagerata. Trancaneam cu fetele, imi infoiam parul cu gesturi afectate si gesticulam bezmetic, fara sa fiu de fapt atenta la ce fac si ce spun, concentrata numai la grupul de baieti de linga noi, in care se afla si Ionuţ (care avea un comportament oarecum asemanator cu al meu). Nici macar nu am auzit cind m-au strigat sa urc sa-mi iau premiul si a trebuit sa ma inghionteasca fetele ca sa ma trezeasca la realitate.
Curtea scolii era plina de copii impopotonati si mame emotionate, cu buchete enorme de flori in mina. De la un difuzor cam dogit se auzea o muzica festiva, pe care o puneau mereu la serbarile scolare. Toti profii stateau aliniati in fata unei mese lungi, imbracata in matase rosie, pe care asezasera premiile copiilor. Pe masa erau doua microfoane vechi, de la care au luat cuvintul unii dintre ei ca sa ne spuna chestiile pe care le repetau mereu la astfel de ocazii si pe care nu le asculta nimeni. Premiantii fiecarei clase se aliniau pret de citeva clipe in fata mesei rosii, cu coronitele asezate cam strimb pe cap, cu cartile primite drept premiu in mina si cu un zimbet usor fortat pe buze, indreptat spre obiectivul aparatului foto al parintilor, care erau mindri nevoie mare de odraslele lor. Am trecut si eu prin tot acest ritual pliciticos, m-am lasat pupata de diriga, care zimbea fals, de profa de istorie si de cea de romana, am dat mina cu bietul prof de mate, care incerca, fara succes, sa fie amabil si natural si de acolo, de pe micul podium improvizat intru gloria eterna a premiantilor, am aruncat o privire cuprinzatoare asupra curtii scolii, cautindu-l cu privirea pe Ionuţ. Fostul obiect blond al adoratiei mele era total absorbit intr-un joc stupid cu Danezu, cu Melinescu Mihai si Perian Camil. Nici macar nu fusese atent la ceremonie, nici macar nu ma vazuse in toata splendoarea mea, cu coronita cu flori de cimp pe cap (cumparata de maica-mea, de la aceeasi tiganca din piata, ca in fiecare an), cu fusta de dantela alba (pe care o purtam de obicei la petrecerile clasei), cu parul despletit (eliberat in sfirsit de strinsoarea nesuferita a coditelor, pe care eram obligate sa ni le facem zilnic, in timpul scolii).
In zadar fusese, deci, toata stradania mea, m-am gindit nenorocita si am simtit brusc cum ochii mi se umplu de lacrimile deznadejdii (lacrimi pe care ai mei le pusera pe seama emotiei si a mindriei de a lua premiul intai). Muream de ciuda si nu voiam decit sa fiu singura undeva, unde sa pot plinge nestingherita. In loc de asta, m-am reintors printre prietenele mele si am reinceput sa ii vorbim de rau pe baieti si mai ales, pe el.

Totul pornise de la sarutul ala stupid, de acolo incepusera toate nenorocirile. Ionuţ nu numai ca nu isi tinuse gura (asa cum il rugasem atit de duios in fata cancelariei), ba chiar in ziua aia trimbitase evenimentul in fata tuturor baietilor din clasa. A a doua zi vestea comportamentului noastru indecent se raspindise nu numai in clasa noastra, dar chiar si prin clasele vecine. Ca urmare, in timp ce el atinsese culmile gloriei (fetele isi doreau toate in secret sa fi fost ele beneficiarele sarutului, iar baietii il asaltau, morti de curiozitate, cu tot felul de intrebari “tehnice”), eu m-am trezit brusc in rolul fetei frivole, seduse si abandonate. A trebuit sa suport uimirea si dezaprobarea fetelor. Plus privirile obraznice ale baietilor. Tradata si jignita de moarte, nu i-am mai raspuns la nici un biletel si nu mi-am mai intors nici macar o clipa privirile asupra mutrei lui blonde si nesuferite. Am urzit tot felul de planuri diabolice de razbunare, in schimb dorindu-mi cu ardoare ca totul sa fie ca inainte si fenomenul miraculos de frumos din fata cancelariei sa se repete in curind. Dar nu mai era nici o speranta: pina la sfirsitul scolii, eram deja dusmani. Ca sa-mi apar onoarea ranita, imprastiasem deja prin clasa zvonuri rautacioase despre Ionuţ, iar el se aparase, la rindul lui, atacind cu aceeasi moneda. Amindoi declaram prin clasa ca de fapt nu ne-am iubit niciodata si ca totul a fost numai o farsa, pentru a ne bate joc de celalalt. El m-a facut infumurata si figuranta, eu l-am facut handicapat si cretin. El a inceput sa ii scrie biletele tandre prietenei mele cele mai bune, eu am inceput sa flirtez cu toti baietii din clasa, pentru a-l face gelos. Ne aruncam priviri ucigatoare si faceam tot ce puteam ca sa ne ranim. La serbarea de sfirsit de an, totul era un dezastru si nimic nu se mai putea repara intre noi, desi fiecare continuam sa suspinam in secret dupa celalalt.

Read Full Post »

Se facusera cam doua luni de cind dura idila noastra scolara. De la destainuirea din oracol, nu vorbiseram deloc unul cu altul si amorul nostru traia numai pe calea scrisului, prin oracole si biletele. Cum unele dintre biletelele cu pricina fusesera interceptate de colegi rauvoitori, idila noastra devenise subiectul principal de birfa al intregii clase, ultimul can-can care era dezbatut cu febrilitate in pauze, de catre toti colegii. Eram primii din clasa care avusesera curajul sa-si marturiseasca si sa-si recunoasca dragostea in public, asa ca aveam de indurat amindoi tot soiul de reactii. Ionuţ parea si mai atragator in ochii fetelor si isi cistigase admiratia baietilor (era primul dintre ei care avea o “iubita”). Eu, in schimb, infruntam cu demnitate dezaprobarea prietenelor, care se aratau oripilate de comportamentul meu usuratic. Prietena mea Ioana spunea ca ea una n-ar fi acceptat niciodata asa ceva – sa aiba un prieten adica – pentru ca toti baietii sint niste idioti patentati, Claudia era de parere ca ar fi trebuit sa-l bat daca mai indrazneste sa-mi scrie astfel de biletele scirboase, iar Raluca credea ca innebunisem de-a binelea sa ma combin tocmai cu dobitocu’ ala de Ionuţ si aproape ca nu mai vorbea cu mine, in semn de protest.Desi “relatia” noastra ajunsese celebra si toata clasa vorbea numai despre asta, iar biletele noastre erau pe zi ce trecea mai inflacarate, noi doi continuam sa nu schimbam vreo vorba unul cu altul. Chiar evitam pe cit posibil sa raminem singuri. Probabil daca am fi fost fata in fata, ne-am fi intimidat atit de tare, incit nu am fi stiut cum sa ne comportam si ce sa ne spunem. In orice caz, amindoi pluteam intr-o stare paradisiaca, in care privirile erau de ajuns, cuvintele de prisos si nu conta nimic din ce era in jurul nostru…Venise primavara si afara se incalzise. Era soarele ala blind de aprilie, care indulceste toate contururile si face inimile sa vibreze intr-un anume fel. Si cum inimile noastre de pusti dadeau pe dinafara de dragoste, incepuseram amindoi sa devenim sensibili si visatori. Nu ne mai ardea de nimic si privirile noastre, dupa ce zaboveau o vreme suspendate in aer, incepeau sa se caute, mai mult ca niciodata. Il surprideam citeodata uitindu-se la mine, cu ochii lui albastri si lasam rusinata, dar fericita, privirile in jos. Agitatia din jur se aburea pentru o vreme si ramineam citeva clipe straina de totul, de colegi, teme si tot restul, cuprinsa de o senzatie de beatitudine, despre care credeam ca va dura toata viata …  S-a intimplat in ziua in care, printr-un fel de coincidenta fericita, am fost amindoi elevi de  serviciu pe scoala: eu la cancelarie, trebuia sa am grija sa sun de pauza la fara 10 si de intrare la fix, iar el la intrarea profesorilor, trebuia sa aiba grija sa nu care cumva sa intre vreun elev ratacit. Pentru ca nu aveam de lucru decit in timpul pauzelor si in rest ne plictiseam (era linistea aia profunda de scoala, netulburata decit de cite vreo usa trintita de vint sau pasii unui elev care se ducea sa ude buretele la baie) ne-am parasit amindoi posturile si ne-am apucat sa haladuim de nebuni prin scoala pustie. Am ratacit pe coridoarele cufundate in tacere si scaldate de soare, tragind cu urechea pe la usile claselor. Dinauntru se auzeau vocile stridente ale profesoarelor, risetele inabusite ale elevilor si scirtiitul insuportabil al cretei pe suprafata neagra si sticloasa a tablei. Citeodata ne amuzam batind la usa si apoi fugeam sa ne ascundem la toaleta, de unde spionam pe tacute ce se intimpla. Profii scoteau capul din clase, cu priviri dusmanoase, si dindu-si seama ca au fost victimele unor glume, inchideau usa cu furie, bodoganind: “Mai, care esti acolo, nesimtitule? Iti scad nota la purtare!”. Una din profele pe care le-am chinuit astfel a fost madam Vizitiu, profa de istorie, o femeie mare si corpolenta, cu machiaj violet si violent. Vizitiu avea niste sini imensi, care se revarsau din abundenta in capul elevilor din prima banca, de care ea obisnuia sa se sprijine semeata, ca o matroana, in timp ce preda lectia. Alta victima a fost domnul Gheorghiu, bietul prof de mate, un omulet mic si mustacios, care se fisticea ingrozitor de cite ori trebuia sa se intoarca de la tabla pentru a face liniste in clasa. Gheorghiu era un personaj de toata jalea: se bilbiia, mergea impiedicat, scapa catalogul din mina, isi uita ochelarii in clasa si era vesnic murdar de creta pe minecile sacoului. Eu si Ionuţ ne amuzam teribil bintuind prin scoala in timpul orelor. Stinjeneala primelor momente petrecute impreuna, cind ne uitam unul la altul ca doi fraieri, nestiind cum sa incepem discutia, trecuse repede. Era o senzatie placuta de complicitate, pe care o incercam facind toate chestiile alea, si in acelasi timp tremuram amindoi de emotia de a fi in sfirsit singuri, emotie de care eram constienti in fiecare clipa. Am mai colindat o vreme prin scoala, mergind pina jos, la subsol, unde era sala de sport si am vazut prin geamul translucid baietii dintr-a opta jucind baschet si fetele antrenindu-se la “gimnastica la saltea”, apoi am luat-o in sus pe scari, pina la ultimul etaj, ne-am oprit in fata atelierului de muzica, din care razbateau acorduri pe sapte voci, toate false, si peste ele glasul strident al profului de muzica, incercind zadarnic sa impuna un ritm. Ionuţ a propus sa exploram vechiul pod al scolii, care – zicea el – dadea in secret in podul liceului, creind o corespondenta secreta intre ele, dar usa era bine ferecata cu lacatul, asa ca am lasat-o balta. Am coborit impreuna, tinindu-ne de mina, inapoi la parter si am impartit frateste sendviciurile pe care le aduseseram fiecare de acasa, ne-am uitat impreuna pe o revista colorata, pe care o adusese el, cu capetele atingindu-ni-se, asa cum, cu doi ani in urma, ne aplecaseram asupra cartii de istorie, pentru a desfigura chipurile domnitorilor romani, ne-am birfit colegii si am tocat toti profesorii, rizind de mutrele si maniile lor, in frunte cu diriga, Marineasca, o profa de sport cam tiranica, pe care nu o putea suferi nici unul din noi. Ne-am asezat apoi pe trepte si Ionuţ mi-a povestit despre fratele lui mai mare, eu despre al meu mai mic, apoi ne-am spus tot felul de istorii de familie, cum a fost el pedepsit o data o luna intreaga sa nu iasa din casa, din cauza ca luase numai note proaste la mate, cum ma certam eu cu mama din cauza ca nu imi pun iarna fularul si caciula “cu urechi” si o groaza de nenumarate nimicuri prostesti, care ne apropiau si mai mult si ne faceau ingrozitor de fericiti. Preferintele in materie de muzica, filme si carti ni le stiam deja pe de rost din nenumaratele oracole pe care le completaseram amindoi.Dupa a patra ora, eram deja obositi si cu gurile uscate de atita sporovaiala. Eu mi-am dat seama ca e fara trei minute si am uitat sa sun de iesire, sa vezi ce-o sa ma mai injure toti colegii acum, asa ca am fugit inapoi la postul meu, pentru a-mi face datoria de elev de serviciu. Pauza a trecut ca un iures nebun, profii se invalmaseau in cancelarie, intrau sa schimbe cataloagele, vorbeau cu voce tare, copiii treceau in goana spre bufet sau spre curtea scolii, ciocnindu-se unii de altii, toata lumea tipa si soarele cadea piezis prin fereastra mare si golasa, poleind tot acest du-te vino cu o culoare aurie, invaluitoare si calda. Am sunat de intrare si totul s-a oprit ca prin farmec. Ultimii copii au intrat in clase, gifiind de atita alergatura, profii au asezat cataloagele pe catedra, orele au inceput din nou, in scoala s-a facut din nou liniste, nimic nu se mai misca in jur, doar razele soarelui continuau sa intre pe fereastra din fata cancelariei, blinde si luminoase. M-am ridicat de pe scaunelul meu de linga intrarea in cancelarie, fara sa stiu prea bine de ce, si am facut citiva pasi. In fata mea aparuse Ionuţ, imbujorat si intimidat. Ne-am uitat unul la altul, cu niste priviri topite de emotie si nu am reusit sa spunem nici un cuvint. El s-a apropiat usor, incerca sa spuna ceva, dar nu era nevoie, eu imi dadusem seama ce avea sa urmeze. “Stii ca.. eu.. adica..” a inceput el sa se bilbiie, fara sa continue in vreun fel. Eu nu am putut sa articulez nimic, aveam un nod in git si un fel de curent electric imi trecea prin stomac. Lumina imi orbea ochii si proiecta o aura stranie in jur. De prea multa emotie, am inchis ochii amindoi si atunci, fix in fata cancelariei, buzele noastre umede de copii s-au atins pret de o secunda, in ceea ce, peste ani si ani, aveam sa ne amintim amindoi ca a fost primul sarut al vietii noastre. Nu a durat mai mult de o clipa. Am deschis ochii amindoi, poate ca el ar fi vrut sa spuna ceva sau sa ma sarute inca o data, dar eu, intuind brusc grozavia faptei pe care tocmai o comisesem, am facut citiva pasi inapoi si am spus, distrugind definitiv vraja inefabila a clipei: ”Vezi, poate te pune dracu’ sa spui la cineva chestia asta, ca te bat de nu te vezi!”. Zicind asa, am simtit ca situatia era peste puterile mele si, facind stinga-mprejur, am luat-o la fuga pe coridor si apoi pe scari in sus, lasindu-l pe Ionuţ ca un fraier, in fata cancelariei, cu amintirea naucitoare a primului nostru sarut copilaresc pe buze.

Read Full Post »

In clasa a patra, la citeva luni dupa ce ma mutasem in noua scoala, am avut parte de citeva saptamini de fericire nesperata. Cauza fericirii mele erau o boala ciudata care ii tinea pe colegii nostri de banca acasa, in pat. Ca sa nu stam singuri in banca, tovarasa ne-a asezat impreuna, pe mine si pe Ionut. Incepuseram sa ne imprietenim si ne distram mazgalind impreuna, cu cariocile, mutrele solemne ale voievozilor din manualul de istorie. Ii impodobeam cu ditamai mustatile si barbile, ii poceam cu buboaie si negi, cu plete incilcite sau le trinteam cite o pereche de ochelari de toata frumusetea. Mie imi batea inima asurzitor in timp ce capetele noastre, blonde amindoua, se atingeau usor in decursul acestei operatiuni migaloase. Cu toate astea, aveam impresia ca el nici nu baga de seama magia coplesitoare a clipei pe care o traiam impreuna. Dupa citeva saptamani de astfel de fericire zilnica, colegii nostri s-au insanatosit si noi ne-am mutat din nou, fiecare in banca lui. Magia s-a risipit, Ionuţ nu m-a mai bagat in seama deloc, eu am ramas suspinind dupa el, iar domnitorii din cartea de istorie au ramas transformati in niste caricaturi ridicole pentru totdeauna.

Au trecut doi ani si nu ne-am vorbit aproape deloc. In clasa a sasea, eu stateam in rindul de la geam, penultima banca, iar el pe rindul de la mijloc, banca a treia. Ore intregi, in clasa, stateam cu privirea pironita in ceafa lui si citeodata, probabil simtind arsura privirii mele fixe si fierbinti, el intorcea capul, incercind sa identifice sursa caldurii pe care o simtea in ceafa. Fulgerator, eu intorceam privirile in partea opusa, catre geam, privind cu mare interes afara catre un punct imaginar si privirile noastre nu se intersectau astfel niciodata….

Am deschis oracolul tarziu, dupa primele doua ore de romana, desi Ionuţ mi-l daduse inca de dimineata, de cind ajunseseram amindoi in clasa, cu un zimbet larg si plin de subintelesuri. Nu schimbaseram decit doua vorbe pe fuga, inainte sa se sune de intrare, dar ma simteam, nu stiu de ce, teribil de emotionata. M-am uitat la raspunsurile lui, care nu spuneau mare lucru, desi intrebarile erau dinadins puse pentru a colecta cit mai multe informatii pretioase (Va place cineva din clasa? Daca da, cine? Dati initialele! Ce culoare de ochi are persoana iubita? Din ce clasa e? Sinteti prieteni? etc). Scrisul lui, destul de neglijent si pe alocuri indescifrabil, aparea la numarul 7 in oracol, in ordinea raspunsurilor. Daduse raspunsuri scurte, aproape telegrafice si nu spusese nimic important, nici o aluzie cit de mica, lucru care m-a cam dezamagit. Am intors foile, catre sfirsit, la sectiunea “O amintire pentru mine” – unde fetele obisnuiau sa scrie tot soiul de versuri siropoase, caligrafiate cit mai fantezist, impodobite cu desene fosforescente sau abtibilduri in relief, dadeau citate despre prietenia nemuritoare si desenau lacrimi curgind, inimi strapunse si singerinde, floricele imbirligate si citeodata, cite o printesa cam suie, cu crinolina multicolora si coc spiralat. Baietii scriau de regula glume proaste, lipeau abtibilduri cu fotbalisti sau pur si simplu mazgaleau mare, cu pixul, pe de-a latul foii “ Nici o amintire pentru tine!”, numai ca sa ne faca-n ciuda.

Ionuţ nu facuse exceptie: pe foaia lui erau tot felul de mazgaleli fara sens, cu carioca neagra si rosie, semne bizare, capete de mort si fulgere, in timp ce coltul din dreapta era indoit de mai multe ori si lipit bine cu scotch transparent. Daca te uitai insa cu atentie, pe pagina se distingeau niste sageti care aratau spre coltul misterios, avind pe ele inscriptia “Citeste aici!”. Coltul, care purta mentiunea amenintatoare “Top Secret”, era atit de bine lipit, incit parea imposibil de desfacut fara a-l rupe. Moarta de curiozitate, dar si cu infinite precautii, ca nu cumva sa-si mai bage si altcineva nasul, am desfacut cu grija fiecare fisie si am despaturit, in final, peticul de hirtie. Pe cei citiva centimetri patrati de hirtie dictando mototolita, declaratia – scrisa marunt si cu acelasi scris neingrijt – era de-o simplitate si sinceritate absoluta: “Te iubesc! Te-am iubit dintotdeauna, de cind te-ai mutat la noi in clasa si te voi iubi mereu!”.
Am azvirlit cit colo oracolul in fundul bancii, de parca mi-ar fi fript degetele. Bataile inimii erau atit de tari, incit aveam impresia ca se aud in toata clasa. Ma inrosisem ca un rac si respiratia mi se taia spasmodic de emotie. Restul zilei mi l-am petrecut plutind intr-o stare de euforie greu de imaginat. In fiecare pauza, ascunsa in fundul clasei, in spatele ultimei banci, deschideam caietul si reciteam iarasi si iarasi mesajul secret, cu o voluptate pe care nu o mai simtisem niciodata pina atunci. La ore incercam zadarnic sa ma concentrez in vreun fel, privirea mi se incetosa de fericire si pe tabla apareau, in loc de ecuatii si formule matematice, numai inimioare si cuvinte de amor. Nu indrazneam sa-mi indrept privirea catre banca a treia, rindul din mijloc, unde obiectul adoratiei mele mesterea de zor la un avionas din hirtie si se inghiontea cu colegul sau de banca, Danezu – un soi de geniu matematic, cu capul in nori si aparat dentar. Ionuţ parea ca uitase cu desavirsire ca exist si nici macar nu intorcea capul spre mine (ca si cind nu doar cu citeva ore inainte, mi-ar fi trintit declaratia aia pasionala, mazgalita cu carioca pe un colt strict secret de pagina). Doar la sfirsit de tot, cind ziua de scoala s-a incheiat si ne-am ciocnit la cuier pentru a ne lua hainele, Ionuţ, insotit de vesnicul sau coleg de banca, mi-a aruncat pe graba o privire fulgeratoare si fierbinte, beata de iubire. M-am facut ca nici nu-l observ, mi-am luat haina din cui cu o mutra indiferenta, le-am intors spatele si am plecat acasa.

Read Full Post »

La scoala devenise din ce in ce mai greu sa vietuim cu baietii, care pareau cuprinsi de o isterie generala. Turbasera de-a binelea si nu ne mai puteam intelege omeneste cu ei. Erau pusi mereu pe glume proaste si tachinari. In fiecare pauza, uniti in grupuri, incepeau sa ne faca zile fripte. Nu intelegeam deloc motivele lor si, daca cineva ne-ar fi spus ca o faceau pentru a-si arata astfel interesul si afectiunea fata de noi, probabil l-am fi considerat nebun de legat.

Ne urmareau la baie si navaleau peste noi inaintea orei de sport, la vestiare. Incercau cu orice chip sa se uite pe sub fustele noastre, cind urcam scarile. Incepusera sa vorbeasca pe soptite intre ei in pauze, aratind spre noi si rinjind intr-un fel ciudat. Pe buzele lor se ivisera tot felul de cuvinte noi, care in mod evident erau din alea “rusinoase”.  Nu ne mai jucam aproape deloc impreuna, in schimb tachinarile si rautatile lor se intetisera peste masura. Uneori ne strecurau in penare niste balonase mici si unsuroase, umplute cu apa. Noi tipam ca nebunele si le aruncam pe geam, tinindu-le scirbite, cu doua degete. Nu stiam exact ce sint, dar intuiam ca nu se foloseau ca niste baloane obisnuite, ci in alte scopuri, mult mai intime si stranii. La petreceri incepusera sa se jeneze sa ne mai invite la dans, ca pe vremuri, si preferau sa ne enerveze ingrozitor facind tot felul de aluzii timpite la dragoste, prietenii si saruturi, lucruri care noua ni se pareau de prost gust, desi in secret ne interesau la fel de mult ca si pe ei.

Pe Margineanu Andreea si Necula Liliana (care aveau deja sinii dezvoltati, isi dadeau cu lac de buze si aveau prieteni mai mari ca ele, cu care se plimbau tinindu-se de mina) baietii de la noi din clasa le numeau, fara ocolisuri, “curve” si le priveau cu un soi de dispret, amestecat cu pofta. Relatiile dintre fete si baieti se stricasera de tot, se formasera doua cercuri separate si parea aproape imposibil sa ne mai intelegem vreodata unii cu altii. Noi ii numeam cum ne venea la gura: jeguri, tembeli, obsedati, pocitanii, pitecantropi, papuasi, jigodii; iar ei ne faceau viata amara, chinuindu-ne in fel si chip. Totul mergea din ce in ce mai rau si in aer plutea o asemenea cantitate de hormoni dezlantuiti incit, uneori, aerul devenea aproape irespirabil. Nu mai comunicam unii cu altii decit prin biletele sau prin intermediul oracolelor, care incepusera sa devina o adevarata obsesie. Scoala parea sa ne preocupe din ce in ce mai putin pe toti, incepuseram sa o lasam mai moale cu invatatul, la ore era o harmalaie de nedescris, nici nu se intorceau bine profii la tabla, ca in banci incepea zumzetul, in aer zburau biletelele, pe sub banci fosneau revistele si surprizele de guma, de sub manualele insirate pe banci se iteau oracole impodobite cu abtibilduri sclipitoare si fundite colorate, in care scriam de zor tot soiul de prostii. Dupa ore, eu si fetele nu mai mergeam direct acasa, ca pe vremuri, ci haladuiam, fara vreo tinta precisa, pe strazile din jurul scolii. Uneori ne opream pe treptele statuii cu vulturi din mica piateta din spatele scolii, ne aratam biletelele primite, chicoteam, faceam planuri de razbunare impotriva baietilor, care isi luasera obiceiul sa ne urmareasca. Se furisau in spatele nostru inca din curtea scolii, se tupilau pe dupa masini, ne pindeau din spatele caselor. Pina la urma, reuseau sa se dadeau de gol, hlizindu-se ca prostii si, uneori, din cauza cainilor, care ii latrau cu dusmanie. Chestia asta cu urmaritul ne enerva, dar ne facea si placere in aceeasi masura, ceea ce nu am fi recunoscut in vecii vecilor. Cind de intilneam, in sfirsit, fata in fata cu ei, la vreun colt de strada, se lasa cu bataie, insulte si scuipaturi. Daca era iarna, mincam de la baieti o sapuneala zdravana cu zapada, de ne mergeau fulgii.Totusi, in perioada aia de nebunie, in care incepuseram sa o luam razna cu totii si razboiul sexelor atinsese paroxismul, ceva frumos se intimpla cu mine… In clasa noastra (a sasea B) exista un anume Ionuţ, poreclit (nu se stie de ce) si Ionuţ, dupa care mi se scursesera ochii dintotdeauna si care nu paruse niciodata ca ma baga in seama in mod deosebit. Din prima zi in care ma mutasem in scoala si dadusem ochii cu el ma indragostisem fara scapare. Il iubeam in secret si cu violenta. Ionuţ era un baietel slabut, blond, cu ochii albastri si cu o privire cam obraznica. Cum cantitatea de baieti blonzi cu ochii albastri in orice clasa tindea catre zero, era de la sine inteles ca dupa Ionuţ mureau toate fetele din clasa, inclusiv tocilarele si ochelaristele.  

Cea mai buna chestie care ti se putea intimpla, pe vremea aia, era ca parintii, bunicii sau pur si simplu destinul prielnic sa te fi inzestrat cu par balai si ochi albastri (sau verzi). Cu aceste atu-uri in mineca, deveneai un personaj emblematic si puteai cuceri lumea intreaga. Lumea, in cazul nostru, era clasa. Amindoi eram blonzi, singurii din toata clasa care primiseram acest dar nepretuit de la natura si profitam cu nonsalanta de pe urma lui. Era, deci, de la sine inteles ca sintem destinati unul altuia. Nu puteam sa sfirsim decit inamorati unul de celalat. Pentru ca printesele au un destin special si au parte intotdeauna de baietei blonzi cu ochi albastri, care se pot transforma imediat in niste cavaleri in armura stralucitoare, calare pe cai albi. Cam asa stateau lucrurile cu printesele … dar baietii nu pricepeau deloc toate astea.Fetele au crezut ca e de datoria lor sa ma previna in legatura cu el, de cum ce am inceput sa ne stringem in pauze si discutam, in primele zile de scoala. Desi nu le cerusem parerea in mod special, m-au avertizat ca Ionuţ asta e un mare nesimtit si-un infumurat. Unu’ de care e bine sa te feresti, cu orice pret. Pe care nu trebuie sa-l invrednicesti nici macar cu vreo privire. “Vezi, ai grija cu asta! “ imi spusese prietena mea Ioana, care era indragostita in secret de el, dar n-ar fi recunoscut nici s-o pici cu ceara. Pentru ca, oricum, treaba cu indragosteala era cam rusinoasa si nu se putea marturisi. Asa cum sarutul era o scirbosenie inimaginabila, prin care se facea schimb de microbi. Despre alte lucruri, mai avansate, nu se stia prea mare lucru…“Ai grija, ca asta e periculos! “ spuneau fetele la vestiar. inainte de ora de sport, vorbind despre Ionuţ.Nu prea intelegeam exact in ce consta aceasta insusire de a fi “periculos” , dar, in schimb, imi dadeam seama ca e ceva necurat la mijloc. Era clar ca toate fetele mureau, de fapt, dupa el si incercau sa ma indeparteze, pentru a anihila concurenta. Fiind atit de dorit de toata suflarea feminina din clasa, Ionuţ a inceput sa capete un oarecare contur romantic in ochii mei. El, in schimb, nu prea se omora dupa fete. Nu avea nici obiceiul sa le chinuie, nici sa le asalteze cu dulcegarii. De fapt, nici macar nu le baga in seama, chit ca erau blonde sau brunete. Erau mult mai palpitante jocurile cu baietii, masinutele, trenuletele, caftelile din pauze, alergatura pe coridoarele scolii si glumele timpite. Ionuţ nu parea ca are nevoie de o printesa, prin viata lui razboinica si agitata.

Read Full Post »