Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘hoata de flori’ Category

In noaptea aia, am plins pina am adormit si am visat din nou visul. De data asta, nu mai exista nici o trecere. Ma aflam doar in fata unui palier obisnuit de bloc, de la etajul 6, care se termina cu eternul Ap. 65, al eternului Ing. Florescu. Toate erau la locul lor in vis, ficusii enormi, cu frunze despicate, ghivecele cu lamai pitici si yucca, lumina galbuie care juca pe pereti, plantele cataratoare care inverzeau aerul, linistea nefireasca, totul era acolo, la fel ca in celelalte vise, la fel ca in realitate, numai labirintul disparuse. Trecerea secreta nu mai voia sa mi se arate. Se incapatina sa stea ascunsa in spatele unei usi banale, din lemn maroniu, cu margini vopsite in alb. Simteam un fel de disperare care ma macina, un nod de lacrimi care-mi urca in git, o stare de surescitare care ma facea sa o iau la goana pe scari, sa urc nebuneste, etaj dupa etaj, sarind cite doua trepte deodata. Apoi intorceam capul si ii vedeam. Erau ei, un  grup intregi de vecini, cu figuri ostile, cu chipuri ascutite, cu ochii arzatori, care fugeau dupa mine, agitindu-se, incercind sa ma incolteasca, sa ma prinda, sa ma atinga. Si pe buzele tuturor erau acelasi cuvinte, acelasi strigat oribil, umilitor, mincinos: “Opriti hoata! Hoata! Hoata de Flori!”. Alergam din ce in ce mai repede, saream si mai multe trepte, ma impiedicam si cadeam, ei erau in spate, se apropiau, le vedeam fetele deasupra mea, privirile dusmanoase, buzele miscindu-li-se si pe buze aparind, in carne si oase, cuvintele alea ingrozitoare, care-mi fringeau inima. Vedeam cuvintele, litera cu litera, le simteam grele si sonore, rostogolindu-se spre mine, ca niste bolovani. Si atunci ma trezeam…Cuvintele le-am vazut si auzit mai tirziu, dar aievea. Mi le spuneau copiii din bloc, cind treceam pe linga ei. Ei nu ma chemau niciodata la joaca, pentru ca parintii lor ii invatasera sa nu se joace cu o Hoata. Mai ales cu o Hoata de Flori, un exemplar deosebit de periculos si daunator societatii. Ei isi vedeau de jocurile lor, afara sau in scara blocului, si eu trebuia, inevitabil, sa trec pe linga ei. Nu aveam incotro, erau in drumul meu spre casa. Simteam privirile tuturor atintite asupra mea. Privirile pe care si le ridicau din universul jocurilor lor, la care eu nu primisem invitatie. Le vedeam zimbetele si le auzeam risetele crude.Simteam rusinea, care ma inghitea de fiecare data cind treceam pe linga ei, o senzatie mult mai sfredelitoare decit frica de liniste si de intuneric, pe care o stiam prea bine. O senzatie care ma ardea pe dinauntru si ma facea sa imi doresc sa ma fac mica, mica de tot, sa fiu o giza neinsemnata pe o frunza verde de ficus. Pe o frunza a ficusului urias de la Etajul 6, de unde as fi putut sa-mi iau zborul oricind, pindind clipa exacta a transformarii palierului de bloc in labirintul secret. Si atunci, in momentul ala precis si unic, as fi putut sa ma strecor, nestiuta si neauzita de nimeni (cine ar putea sa bage in seama o mica ginganie zburatoare?) pe coridoarele nesfirsite, prin ramificatiile labirintului, printre lianele care se indeseau din ce in ce mai mult, pina cind as fi gasit iesirea, as fi izbutit sa trec dincolo, sa zbor afara…

Read Full Post »

La inceput, au fost niste fosnete, pe care mi se parea ca le aud in urma mea, cind urcam scarile catre ultimul etaj. Nu se distingeau foarte clar, puteam sa cred ca imaginatia imi joaca feste, ca mi se nazar zgomote din cauza ca era prea multa liniste in jur. Dar in scurt timp, din fosnete au devenit soapte. Si apoi frinturi de voci. Nu intelegeam ce spun, dar puteam sa bag mina-n foc ca le auzeam cu adevarat. Ceva in bloc se misca. Nu doar ca simteam, vag si nedeslusit, un gol in cosul pieptului, o senzatie de sfirseala, o stringere continua de inima, asa cum patisem de atitea ori pina atunci, cind stateam paralizata de frica, asteptind sa apara chestiile stranii care ma pindeau de sub pat sau de dupa mobile. De data asta chiar le vedeam. Se vedeau umbre tupilindu-se pe dupa colturi, se iteau capete in adincul culoarelor, ma pindeau ochi din dosul usilor apartamentelor. Blocul se razbuna, era limpede. Punea la cale ceva teribil si de nestavilit impotriva mea. Pregatea ceva ingrozitor. Era numai o chestiune de zile, de ore, de minute pina sa se dezlantuie. In ziua in care am luat ultimul ghiveci cu flori, s-a intimplat. Eram aproape sa ajung la 8, tirind planta, constiincioasa, dupa mine. Fosnetele ciudate au reinceput, zgomotul ca de voci a reaparut, foarte clar, umbrele tremuratoare s-au ivit din nou de dupa coltul culoarului si atunci i-am vazut. Si ei m-au vazut pe mine. Nu era deloc ceea ce mi-as fi inchipuit eu. Nu era nimic fantastic, nimic inspaimintator. Nici un Spirit al Blocului, nici o Dihanie Supranaturala, nimic de felul asta. Erau doar niste vecini. Doua babe si-un mos, care ma priveau cam ciudat. Ma simteam oarecum penibil, din pricina ghiveciului de flori rostogolindu-se pe jos, in urma mea, dar nicidecum vinovata. Faceam doar o fapta buna: decoram etajul 8. Asa ca i-am salutat si mi-am vazut de drum. De fapt, daca stateam bine sa ma gindesc, toti locatarii etajului 8 ar fi trebuit sa-mi multumeasca pentru ca ma ocupam cu asa o chestie nobila, in folosul comunitatii. Dar mie imi placea sa raman in umbra, nu aveam nici un chef sa fac pe eroul, pentru ca asa eram eu. Modesta, adica. Am lasat ghiveciul cu muscata mov linga usa apartamentului si am intrat in casa, oarecum usurata de descoperirea pe care o facusem. Iata, deci, ca zgomotele necunoscute, umbrele datatoare de fiori si fosnetele misterioase nu sint ceea ce par a fi. Exista o explicatie pentru ele, ceea ce era reconfortant de stiut, dupa toate spaimele pe care le trasesem in ultima vreme. Pepiniera de plante de la etajul nostru rodea, palierul arata vesel si frumos, parca si vecinii de la 8 pareau mai bine dispusi din cauza florilor (munca mea nu fusese deci in zadar), la scoala treaba mergea bine, intr-a doua urma sa fim facuti pionieri si viata parea dulce si usoara, din nou. In curind avea sa vina vacanta de vara si poate chiar pina la anul aveam sa ma fac asa de mare, incit liftul se va indupleca sa mearga cu mine pina sus. Ceea ce urma sa fie chiar o realizare mareata. Stateam si cugetam la toate astea in pat, inainte de culcare, dupa cele 10 minute de desene de la bulgari. Desi afara inca nu se facuse noapte, mama insista sa fiu in pat la ora 8. Nu voiam sa o supar, asa ca o ascultam, desi somnul nu se lipea deloc de mine la ora aia, cind alti copii erau afara, in toiul unor jocuri nebunesti. Atunci au batut la usa. Apoi au sunat. Am auzit-o pe mama iesind din bucatarie si deschizindu-le usa. Ciulisem urechile, incercind sa aud ce vorbea cu oamenii care erau la usa. Nu-i invitase in casa, deci erau probabil niste necunoscuti, sau, in cel mai bun caz, niste vecini. Incepusem sa am un presentiment apasator, de parca stiam ca ceva rau era pe cale sa se intimple. De afara razbateau tipetele copiilor care se jucau in fata blocului si de la etajul sapte se auzea zgomotul unui radio dat tare. Ma concentrasem cu toata fiinta la discutia care avea loc la usa noastra. Vocea mamei nu se prea auzea. O distingeam rar si atunci avea un timbru ciudat, ceva intre mirare si disperare, repeta intruna ca nu se poate, ca trebuie sa fie o greseala, ca eu nu aveam cum sa fac niciodata asa ceva. Sa fac ce? Am inghetat. Intuiam, fara sa intrevad insa vreo legatura palpabila, ca e vorba de flori si de etajul 6. Si de trecerea secreta, sigur asta era. Probabil o descoperisera si ei! Si voiau sa ma opreasca! Mi-am lipit din nou urechea de usa, la timp ca sa aud cuvintul “hoata” si “furat”. Apoi am auzit si “flori”. Asta chiar imi depasea puterea de intelegere. Era totul prea complicat, prea absurd. Cineva furase flori, cineva era o hoata de flori, asta reiesea din toata povestea aia incilcita. Si, din moment ce se aflau la usa mea, vorbind cu mama mea, insemna, mai mult ca sigur, ca era vorba despre mine. Adica, hoata de flori eram chiar eu! mi-am dat seama, muta de uimire. Vocea mi se oprise in piept de spaima. Cum se putea intimpla asa o confuzie? Cu siguranta, ceva rau pusese stapinire pe oamenii aia, o vraja perfida se infiltrase la noi in casa si voia sa ne distruga linistea si fericirea. Toate astea, probabil, numai din cauza Etajului 6. Pentru ca eu – o stiam prea bine – nu facusem nimic rau. Eu doar decorasem etajul nostru, care era trist si pustiu. Adusesem flori, pentru ca alte etaje aveau prea multe si noi n-aveam deloc. Cum as fi putut sa-mi imaginez ca florile alea apartineau cuiva anume, ca aveau niste stapini precisi, cu nume si prenume, cu chip si voce? Niste stapini care le vegheau, desi le abandonasera pe holurile blocului, ca si cum ar fi fost niste biete flori de pripas, care trebuie sa-si poarte singure de grija. Stapinii de flori ma urmarisera zile in sir, pitulindu-se (ca niste tilhari) pe dupa colturi, spionindu-ma (ca niste agenti secreti) din dosul usilor intredeschise si apoi se organizasera intr-un comitet de salvare (compus din doua babe si un mos) care sa prinda infamul hot (adica eu) la locul faptei, cu corpul delict (un ghiveci de muscate movulii, cu flori mari si crete) asupra sa. Si apoi se intrupasera intr-un sobor de procurori fara mila pentru a acuza o fetita nevinovata (adica tot eu) de cea mai grava infractiune din istoria blocului nostru (furtul calificat de flori). Ceva ingrozitor se abatuse asupra mea si nu mai putea fi oprit cu nici un chip…Apoi am auzit usa inchizindu-se, cheia rasucindu-se in broasca si pe mama suspinind. A intrat la mine in dormitor cu ochii in lacrimi si s-a asezat linga mine, pe pat. Vedeam ca e foarte tulburata si nu stie cum sa inceapa. Mie-mi era foarte clar ce avea sa-mi spuna…

Read Full Post »

Tocmai pentru asta, intr-o zi mi-am luat inima in dinti si am sunat la soneria Ap. 65. Am fugit repede si m-am ascuns dupa colt, cu inima cit un purice. Nevasta Inginerului Florescu, o batrinica pe care o stiam din vedere, a deschis usa, s-a uitat imprejur din spatele unor ochelari borcanati, a intrebat de citeva ori cu o voce de babuta pitgaiata “cine e?” si apoi a intrat la loc, inchizind usa. Eram sigura ca totul era numai o inscenare.

In zilele urmatoare, in timp ce urcam ca de obicei scarile, mi-a venit ideea. M-am hotarit sa fac un act de dreptate. La toate etajele erau ghivece cu flori si desene pe pereti (amintiri lasate probabil de vreun locatar pe care il chinuise talentul sau poate ca tocmai, toate desenele alea adunate si potrivite intr-un anume fel formau un puzzle, care spunea ceva, care ar fi putut fi o Cheie a labirintului din vis, dar totul era mult prea intortocheat ca sa pot lega lucrurile). In fine, doar la etajul nostru, la 8, nu era nimic, nici urma de floare, desen sau alta decoratiune. Doar un scris banal pe perete care te anunta ca ai ajuns la etajul 8. Asa ca am hotarit ca trebuie sa fac ceva. Lucrurile nu puteau sa ramina atit de nedrepte.

Daca mi-ar fi spus cineva ca florile alea n-au crescut acolo singure, asa cum credeam eu, ci ca sint ale locatarilor, care le-au scos, din motive numai de ei stiute, pe holurile blocului (probabil pentru ca acolo era mai mult aer, mai multa lumina, sau nu aveau loc in casa, cine stie?), ca au fiecare stapinii lor care le ingrijesc, le uda si le urmaresc, ca nu sint asa, pur si simplu, niste plante crescute la intimplare prin bloc, daca cineva mi-ar fi spus toate astea, m-as fi uitat la el crezind ca glumeste sau ca e intr-o ureche. Dar nu era nimeni care sa-mi spuna asa ceva, care sa ma avertizeze in vreun fel. Pentru mine era limpede ca lumina zilei ca plantele alea, care infrumusetau fiecare etaj si palier, sint un fel de bun comun, al tuturor locatarilor si, in primul rind, al blocului nostru. Pentru ca blocul nostru era un fel de entitate de sine statatoare, era o fiinta uriasa care avea viata ei proprie si inauntrul careia salasluiam noi, locatarii, asa cum furnicile, fluturii, gargaritele si melcii locuiau in copaci, folosindu-le frunzele, crengile si scorburile. Totul era cum nu se poate mai clar, blocul era viu, plantele erau ale lui, noi locuiam in bloc, prin urmare plantele erau si ale noastre, ale tuturor, fara exceptii sau discriminari. Numai ca undeva se produsese o greseala. O mica si, aparent, neinsemnata eroare, dar pe care eu o observasem si aveam de gind s-o repar. Etajul 8 nu avea flori. Eram sigura ca nu din rea-vointa sau cine stie ce intentie obscura, ci fusese pur si simplu o omisiune neintentionata din partea blocului, pe care eu urma sa o indrept.

Asa ca am inceput sa populez palierele etajului 8 cu ghivece cu flori. Le alegeam, de la celelalt etaje, dupa criterii in primul rind estetice (cele care aveau flori mai frumoase si mai colorate) si abia apoi practice (cele mai usor de transportat). Le tiram pe scari, in urma mea, pina la 8, unde nu le lasam la intimplare, ci le cautam cel mai bun loc si le asezam cu dragoste sub ferestre, la lumina, lipite de peretii albi, sau linga lift. Celor mai frumoase le faceam onoarea deosebita de a le aseza in apropierea usii mele. Ieseam in fiecare zi sa le ud si imi crestea inima de mindrie cind vedeam ca etajul nostru a ajuns, gratie stradaniilor mele, cel mai frumos din bloc. Imi contemplam zilnic opera horticola, cuprinsa de o incintare fara margini si cind ma intorceam de la scoala continuam vinatoarea de flori cu veselie. De la etajul 6, insa, nu luasem niciodata nimic. Nu ma atinsesem nici macar o data de vreun fir de iarba de acolo. Pentru ca acolo era un loc vrajit, in care era mai bine sa nu-ti viri nasul. Ca sa nu tulburi armonia verzuie si misterioasa. Cine stie ce se putea ascunde acolo? Pina cind, intr-o zi, ispita a fost prea puternica si, intunecindu-mi orice fel de urma de ratiune, m-a impins sa insfac de acolo o frumusete de muscata violeta, cu flori mari si crete, de mai mare dragul. Si atunci – mi-am dat seama precis – am dezlantuit furia Blocului. Ma atinsesem de Muscata din Gradina Interzisa si aveam s-o patesc. Incalcasem regulile jocului. Muscasem din fructul oprit. Distrusesem armonia. Mi-am dat seama foarte clar de fapta mea criminala si de consecintele pe care avea sa le dezlantuie, dar deja o savirsisem si era prea tirziu ca sa mai fac ceva. Si, din ziua urmatoare…

Read Full Post »

Numai ca noaptea intram acolo, in vis. Visul incepea exact ca ritualul meu de fiecare zi: ma intorceam de la scoala, cu ghiozdanul in spate, dadeam coltul strazii, intram in bloc, salutam cu privirea in jos, daca intilneam vreun vecin care tocmai iesea, incercam inca o data liftul pentru a vedea daca nu cumva, intre timp, crescusem suficient pentru ca sa se induplece si sa ma duca sus, dar nu, eram la fel de mica si usoara, apasam degeaba, in virful picioarelor, butonul pe care scria 8, nu se intimpla nimic, liftul nici macar nu se clintea, nu dadea nici un semn ca are de gind sa salte si sa inceapa sa urce, deschideam usile dezamagita, ieseam si o luam pe scari in sus, la fel ca in fiecare zi. Totul era incredibil de real, vedeam toate detaliile, simteam pina si mirosurile de mincare care ieseau din apartamente, la 2 ardei copti, la 3 clatite, la 4 musaca, la 5 cartofi prajiti si snitele, la 6…  ajungeam la 6, etajul spaimelor mele. Dar in vis ma simteam ciudat de linistita. Nimic nu ma mai infiora acolo. Frunzele plantelor tremurau usor, unele aveau boabe stravezii de roua, florile pareau vii, sclipeau in lumina galbuie, atmosfera era calma, incremenita. Incepeam sa descifrez desenul, calaretul verzui avea acum si cap, dar nu i se zareau trasaturile din cauza coifului metalic cu viziera, calul aproape ca se misca sub el, umbrele de pe pereti pareau ca indica ceva, era tacere, dar asta nu ma mai speria, stiam ca am nimerit intr-un loc fermecat, ca urma sa descopar ceva, ca se va intimpla ceva de negindit. Intram pe palierul din dreapta, vedeam usile apartamentelor, cu butoanele soneriilor, cu numele locatarilor pe placute aurii, dar coridorul era nesfirsit, nu se oprea la Ap. 65, ca in realitate, ci continua, nu i se vedea sfirsitul, ci doar ramificatiile, care se desfaceau din loc in loc, in alte coridoare si paliere si peste tot erau plante, plante uriase, ficusi imensi ale caror frunze carnoase atingeau tavanul, de unde coborau alte plante, verzi si cataratoare, care impinzeau peretii si cadeau pina jos, pe pardoseala, ca niste liane incilcite. Stiam ca am nimerit trecerea, ca pot sa ajung dincolo, in alta parte, nu stiam exact unde anume, dar stiam cu siguranta ca trebuie sa ajung undeva, ca nu o sa mai am niciodata sansa asta, a doua zi palierul avea sa se inchida, drumul avea sa devina invizibil, plantele fantastice aveau sa dispara si nu voi mai gasi iesirea. Ma cuprindea o emotie stranie, un fel de hotarire inconstienta si patrundeam in labirintul care mi se deschidea in fata, la etajul 6. Visul imi juca atunci feste, asa fac visele astea intotdeauna, amesteca lucrurile si le incilcesc, suprapun frinturi de imagini fara sens, dorinte nestiute, senzatii necunoscute. Visul ala, care se repeta mereu, nu ma lasa niciodata sa gasesc trecerea, sa ajung in cealalta parte, era ca un fel de labirint urias care ducea cu toate bratele sale in acelasi punct, un punct oarecare de raspintie, unde ajungeam iarasi si iarasi, un fel de loc blestemat care imi iesea in cale orice as fi facut. Aveam o senzatie de pustiu, pe care o simteam proiectata adinc in mine si care ma obosea, stiam ca sint aproape de iesire, dar ca imi scapa ceva, un amanunt esential care m-ar fi facut sa ies de acolo, sa gasesc trecerea, si atunci totul devenea ireal, fantomatic, stiam clar ca e doar un vis, un cosmar cu care te lupti spre dimineata, dar din care nu te poti trezi.Pina la urma, reuseam sa ma trezesc, lumina de afara ma orbea si nu intelegeam nimic. Incepeam sa cred din nou ca totul a fost adevarat. Cind ma intorceam de la scoala, zaboveam o clipa la etajul 6, invingindu-mi teama si priveam palierul din dreapta, prin care ratacisem in timpul noptii. Se termina, ca de obicei, cu Ap. 65, o usa maronie, cu margini albe, in spatele careia locuia un oarecare Ing. Florescu. Eram sigura ca etajul isi batea joc de mine, ca ridea rautacios, ca usa aia era doar o aparenta, probabil in spatele ei nu era nici un apartament, ci incepea labirintul incilcit, in care bintuiam eu prin vise, incercind zadarnic sa gasesc iesirea, trecerea, despre care eram sigura ca se afla acolo, intr-una din ramificatii, dar etajul ala blestemat se incapatina sa ma pacaleasca. Tocmai pentru asta, intr-o zi…

Read Full Post »

Pe vremea aia eram foarte mica, de abia intrasem in clasa intai. Veneam singura acasa de la scoala (scoala era aproape, dupa coltul strazii) si stateam cuminte asteptind-o pe tanti Cora, o matusa de-a mamei care avea grija de mine. Pentru ca eram prea firava si usoara, liftul nu urca cu mine. Si oricum, mama nici nu m-ar fi lasat sa merg singura cu liftul, de frica sa nu patesc ceva. Mi-era frica de spatiile inchise, simteam ca ma sufoc, ca ma string niste gheare, niste tentacule invizibile. Incepea sa-mi vijie capul si credeam ca aerul se va termina. Mi-era frica si de spatiile deschise, la fel de mult. Orice se putea intimpla acolo, de oriunde putea sa apara ceva, un duh nestiut, o aratare fioroasa, o adiere de vint care-ti facea parul maciuca. Mi-era la fel de frica si de intuneric, de prea multa liniste, de singuratate, mi-era frica de ce se afla dupa colturile mobilelor, de ce s-ar putea afla sub pat sau dupa usa, de umbrele care se miscau pe perete noaptea, de contururile intunecoase, de tacerea camerelor goale. Mi-era frica la culcare de ce as fi putut sa visez si ma straduiam din rasputeri sa nu adorm, ca sa nu cad prada viselor rele. Eram plina de spaime de tot felul. Stiam sa deosebesc mai multe feluri de frica si groaza, cunosteam toate etapele: era intii o senzatie difuza, care se apropia precauta de mine, ma impresura tiptil, patrundea usor in sufletul meu si apoi incepea sa-l stringa. La inceput aproape imperceptibil, apoi imi dadea citiva fiori reci, ma lasa un pic, cit sa-mi recapat curajul, apoi incepea iar, mai tare, isi strecura veninul, imi intra in singe, urca in tot corpul, se intindea, ma prindea cu totul, pina cind ma paraliza, ma inlemnea acolo, in singuratatea camerei, in linistea apartamentului, in tacerea dormitorului. Ca sa scap de ea, incepeam sa tip si sa cint, sa topai si sa vorbesc singura. Ca sa distrag frica, sa o alung, sa o pacalesc. Uneori pleca, la fel de brusc si inexplicabil cum venise, alteori era mai tare decit mine, raminea ascunsa citva timp si apoi se intorcea, iesea la iveala, lovea din nou.Asa ca nici urcatul pe scari pina sus, la etajul opt, zi de zi, nu era o fericire pentru mine. Eram singura cuc in tot blocul, la prinz. Ca sa nu-mi pierd rasuflarea pina sus, urcam incet, treapta cu treapta, de parca as fi avut tot timpul din lume. Ghiozdanul era prea greu si ma dureau umerii de la apasarea lui. Palierele pareau pline de mistere.

Dupa o vreme, am inceput sa stiu pe de rost cine locuieste in fiecare apartament. Uneori, cind cineva intra sau iesea din casa apucam sa zaresc, prin usa intredeschisa, mocheta, cuierul si cite un colt de dulap sau frigider. Linistea si nemiscarea din bloc imi dadeau o stare ciudata, vecina cu frica, dar care nu se confunda totusi cu ea. Era mai curind o incordare, o tensiune surda, ca si cind as fi asteptat sa se intimple ceva, oricind. Nu neaparat ceva rau, dar simteam ca oricind tacerea aia care plutea pe scarile blocului putea fi sparta in vreun fel. Din cauza asta ma uitam foarte atenta in jur. Inregistram toate amanuntele si le comparam cu ziua de ieri. Nu parea ca s-ar fi schimbat ceva, in general, dar erau zile, anumite zile, cind stiam ca la etajul 6, numai la etajul 6, se intimpla ceva. Stiam ca acolo ar fi putut sa existe ceva secret si neinteles Probabil lumina se filtra altfel printre frunzele ficusilor, cadea intr-un fel mai piezis, facea umbre bizare pe pardoseala si pe peretii alb-galbui. Sau desenul de pe perete (infatisind un cavaler fara cap, calare pe un cal tantos, purtind lance, scut si armura si indreptindu-se catre o batalie de nicaieri) avea ceva diferit in zilele alea. O irizare verzuie, niste linii in plus sau in minus, niste detalii minuscule, imposibil de identificat.

Poate ca era, repet, din cauza plantelor. La toate etajele blocului erau crescatorii de plante de apartament, in ghivece de plastic sau lemn, in boluri din lut, cu tavite dedesubt, unde se aduna apa din care se hraneau. Dar la etajul 6 era ceva intr-adevar spectaculos, aproape ca nu mai aveai loc sa treci de atitea plante, trebuia sa-ti croiesti drum, cu mare greutate, printre hatisurile care crescusera acolo. Erau ficusi, yucca, ferigi, lamai pitici, muscate, violete si o groaza de alte soiuri, pe care nici macar nu le cunosteam. Etajul 6 era o sera in miniatura, cu un desen de neinteles pe perete. Orice ar fi fost acolo, o simteam cu toata fiinta.

Ma opream ca paralizata si nu mai indrazneam sa respir, ca sa nu tulbur linistea si armonia aia verzuie si intunecata, sa nu fac sa se declanseze ceva de neoprit. Pe palierul din dreapta stiam ca locuieste un nebun. De fapt, o batrina care avea grija de fiul ei, un fel de copil intirziat, care acum era si el destul de in virsta. Copiii din bloc povesteau ca uneori, din apartamentul lor se auzeau niste urlete infioratoare, cind pe “nebun” il apucau pandaliile. Eu nu auzisem niciodata nimic la etajul 6, desi treceam zilnic pe acolo. Era doar aceeasi tacere, atit de apasatoare, incit era aproape materiala.

In zilele acelea speciale, a caror ritm si frecventa nu am reusit deloc sa le inteleg, culoarul din dreapta de la etajul 6 parea ca nu se mai sfirseste. Stiam ca e ceva schimbat acolo, dar mi-era prea frica sa cercetez sau sa zabovesc prea mult. Incepeam sa vorbesc cu voce tare, ca sa-mi alung senzatia de spaima, care incepea sa-mi dea tircoale, perfida si incapatinata, si grabeam pasul catre etajul sapte, unde eram iarasi in siguranta.

De acolo mai aveam putin pina la 8, unde locuiam cu mama. La etajul 8 nu erau plante care pareau carnivore, nici hatisuri de ferigi, nici desene aiuristice pe pereti. Etajul meu era un spatiu gol si luminos. Peretii erau albi, proaspat varuiti si lumina intra nestingherita prin ferestrele holului si se raspindea, alba si pura, peste tot. Rasuceam cheia in broasca (dupa cele citeva momente de panica, in care eram sigura ca o pierdusem, ca o uitasem la scoala in banca sau ca mi-o furase vreunt hot criminal) si intram in apartament, unde regaseam mirosul binecunoscut si lucrurile mele dintotdeauna, din micul nostru univers. Totul mi se parea sigur si familiar. Rasuflam usurata si etajul 6 parea o amintire de departe, pierduta si obscura.

Read Full Post »