Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Joaca de-a Dilema’ Category

 kafka.jpg

Cele patru doamne ale lui Franz Kafka

Nu are haz să te duci la Kafka Museum, decît dacă în prealabil ai avut conversaţia următoare cu un puşti care se uită cam des în oglindă şi-şi aranjează freza cu aer rebel în toate vitrinele: “Păi şi… care-i faza cu Kafka ăsta? “ – întreabă el nedumerit. “Păi a fost aşa, un mare scriitor…”, “Aha. Şi-a avut o casă, nu?, “Îhî”, “Deci a fost un scriitor care-a avut o casă”, “Păi, cam aşa!”, “Bun, şi… care-i faza?”. Faza e că, de fapt, Kafka Museum, pe care-l găseşti mai greu pe malul Vltavei, într-o zi foarte noroasă, nu e o casă memorială (în realitate, Kafka nici nu a locuit acolo), ci un loc care vrea cu tot dinadinsul să iasă din tiparele plicticoase ale unui muzeu, încercînd să te scoată din amorţeala turistică şi să te arunce pentru cîteva momente într-o altă lume. Nu, nu vei ieşi de acolo metamorfozat în gîndac, dar vei putea să-l suni, de la un vechi telefon negru, pe un anume domn Karl Rossman, dintr-o cameră cufundată în întuneric, cu aspect de morgă, în care în fiecare sertar odihneşte cîte un personaj; vei privi, într-o cameră albă, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, un castel care se-nalţă din linii nesigure şi-apoi dispare cu totul; vei urmări arborele genealogic compus din vechi fotografii, ascultînd un refren obsedant care vine, parcă, dintr-o cutiuţă muzicală stricată; vei citi, proiectate pe o pînză de sac, scrisorile sale către Felice Bauer, care se şterg literă cu literă, lăsînd loc unui portret aburit; le vei cunoaşte pe cele patru doamne ale sale, Felice, Julie, Milena si Dora – şi tot atîtea poveşti de dragoste triste, cronici ale unei căsătorii mereu amînate. Suspendate în cutii luminate, chipurile lor se suprapun fantomatic, de parcă ar fi patru feţe ale aceleiaşi unice femei. Vei ieşi de acolo, poate uşor emoţionat, poate dorindu-ţi (dacă n-ai făcut-o deja) să (re)citeşti cărţile acestui scriitor care a avut o casă, iar acum are: un muzeu, o piaţă, o cafenea, o librărie, o expoziţie şi nici un sortiment de bomboane de ciocolată.

Acum, că ai bifat şi ultimul obiectiv pe listă, nu-ţi mai rămîne decît să o iei uşurel spre casă…

kafka1.jpg

 Auzite în Viena, la întoarcere

Poate că n-aţi citit în ziare, dar e oficial: românii au cucerit Viena! Nu îţi trebuie mai mult de 24 de ore ca să ai certitudinea acestui fapt, care pare, la prima vedere, de necrezut. Oriunde te duci, la cafenea, restaurant, bar, magazine mari şi butice mici, pe străzi şi bulevarde (nu şi la muzee, e adevărat!), urechile îţi vor fi mîngîiate de dulcele grai românesc. “Ia zi, fată, să-mi iau blugii ăştia?”, “Da, fată, ce dracu’! Îs numa’ cinci euro!”, “Auzi, iubi, cum îmi vine?”, “Bă, să-i iau lu’ ala micu’ şi pantaloni? I-am luat decît geacă, nu ştiu… Hai mă, dă-l dreacu, că are destui!”, “Aoleu, ce mă dor picioareleeee!”, “Da’ mai stai, dragă, mult la cabină?”, “Ăştia-s creveţi d-ăia… de le zice şrimpşi?”, “Bă, e cam amendă aicea, hai să mai vedem şi-n altă parte!”, “Ce te uiţi, domle, care-i treaba? Ce, ai stat în spatele meu ca să mă urmăreşti? Aşa vorbim noi românii, mai tare!”, “Pai uite, mă, la ei e curat pă strada! Şi-şi lasă biciclete aşa, nici nu le leagă! Pai să fi fost astea la noi, imediat le ciordea vreunu’!”, “Dom’le, nici nu se compară!”, “Mai ai, mă, bani pă card, sau scot io euro?”, “Auzi, fetele, e scump aicea, la pensiune?”, “Am vorbit cu cumnată-mea, cica-i zăpada-n ţară cît casa!” şi cîte şi mai cîte alte vorbe de duh.

Trei indicii pentru a-ţi recunoaşte compatrioţii: merg în grup, vorbesc tare şi au multe pungi. Dacă vrei să scapi de ei, intră la nimereală într-un muzeu. Fugi de magazinele cu reduceri. Intră seara într-un bar complet uncool, cum ar fi Shamrock, unde nimeni nu vine să-şi arate ţoalele nou-cumpărate; un soi de irish pub imbibat de fum, cu mese soioase şi cu toaletă jegoasă, care mai păstrează afişe cu formaţii rock de prin ‘80. Nişte turiste scandinave (după vorbă, după port), se îmbată cu spor la o masă, jucînd un joc de tabără cu sticlele de bere. Alături, un cuplu de punkeri se pupă cu foc, aproape căzînd de pe scaune de atîta pasiune. Un scoţian cu nasul roşu face o declaraţie înfocată cui vrea să-l asculte, sorbind din cînd în cînd din halbă. Du-te la bar, uită-te îndelung pe lista de băuturi, bodogănind revoltat că “astea-s preţuri pentru asemenea bodegă?”, fă-i semn barmanului şi cere într-o engleză de baltă one coke, one scotch, one beer, parafrazîndu-l involuntar pe Lee Hooker, întreabă-l speriat how much?, zăngănindu-ţi mărunţişul în buzunare şi apoi ascultă-i uimit, şi totuşi încîntat, răspunsul: “Paişpe nouăjnouă, frate!”. După aia poţi să bei cu el, Cristi din Sibiu, pînă dimineaţa, aflînd amănunte picante despre viaţa unui barman român într-un Irish pub vienez. “Băi, sînt aici de doişpe ani şi niciodată nu mi-am luat bilet de tramvai sau de metrou. În toţi anii ăştia, m-a prins controlu’ de vreo patru ori şi-am plătit vreo cincizeci de euro amendă. Păi îţi dai seama, dacă plăteam io abonamente în doişpe ani, că se strîngeau de zece, ce zic, de douăj’ de ori mai mult? Da’ ăştia sînt aşa de corecţi, că n-au nevoie de control. Pai dacă iarna nici n-apucă să se pună zăpada! Deci cum dă un fulg de zăpadă, ei –  gata! – bagă maşinile şi-ntr-o oră nici nu se cunoaşte c-ar fi nins. Tu ştii ce dor îmi e mie de zăpadă d-aia mare?”

manechin_viena.jpg

Read Full Post »

 copaci.jpgacoperisuri.jpg 

Cel mai bine la Praga este să soseşti în miez de noapte, după un drum lung cu maşina prin Europa. Să crape pietrele de frig, să fie străzile pustii şi barurile închise, încît să n-ai de ales şi să ţipi de fericire cînd mai găseşti, la un colţ de stradă, o tarabă cu cîrnaţi care sfîrîie pe grătar. Cîrnaţii au multă ceapă inclusă-n preţ şi-ţi sînt serviţi de o tanti somnoroasă care nu ştie o boabă englezeşte, dar care, citind fără prea mare greutate frigul încremenit pe chipul tău, îţi oferă, clipind matern, un pahar cu lichid misterios. Ar fi trebuit să fie ceai, dar e mai mult rom, care îţi arde gîtul şi te proiectează dintr-o dată într-o stare de veselie tembelă, aşa că ajungi să te saluţi cu toţi italienii beţi, proaspăt ieşiţi din cîrciumi la ora închiderii, bălăngănindu-se pe străzi şi fredonînd melodii la modă. La un colţ de stradă, doi negri te îmbie cu marijuana proaspătă, dar tu treci mai departe, fiindcă după ceaiul ăla arzător nu mai ai nevoie de nici un stimulent, nici măcar de vreuna din fetele fierbinţi care mai dansează din inerţie pe vreun bar. Deşi eşti îmbiat cu bere gratis, nu intri nicăieri, preferi să dormi în maşină pînă cînd se face ora de cazare.

A doua zi de dimineaţă, e bine să o iei încet… Pornind de la ipoteza simplă şi verificată că “Praga nu-i ca Viena”, umblînd prin capitala Cehiei ajungi repede la concluzia că nici Kafka nu-i ca Mozart. Nu s-au inventat bomboane de ciocolată cu marţipan care să-i poarte numele, nici lichioruri cu chipul său pe ambalajul de staniol, nu este trecut la categoria obiective turistice şi, deşi în ghidul de buzunar apare la secţiunea “Art & Entertainment”, nu găseşti nici o adresă exactă în dreptul lăcaşului unde amintirea acestui domn este păstrată. Trebuie, aşadar, să-l găseşti de unul singur, traversînd pieţe şi poduri, afundîndu-te în străduţele pietruite, cu case de păpuşi în care – întîmplător sau nu – se vînd matrioşti cu chipuri de lideri politici şi marionete care par că doar se odihnesc după ce au dănţuit toată noaptea; trebuie să întrebi în dreapta şi-n stînga localnicii, iar ei să te direcţioneze naiv ori către piaţa cu numele scriitorului, ori către vreo expoziţie biografică sau vreo librărie micuţă, să ridice din umeri miraţi, să încerce să-ţi vîndă la preţ redus “The Kafka City Tour” sau să-ţi indice, plictisiţi, să-ţi cumperi naibii o hartă. Cum n-ai de ales decît să colinzi oraşul în lung şi-n lat, iar frigul face-n cotinuare să crape pietrele vechi de cîteva sute de ani, trebuie să intri undeva să te-ncălzeşti. La o ciocolată fierbinte, la un gulaş în coajă de pîine sau, de ce nu, la vreun muzeu.

comunism.jpg

Comunismul, între fast-food şi cazinou

De pe afişele proaspăt-înfiinţatului muzeu al comunismului, un ursuleţ cu mitralieră şi o matrioşkă cu rînjet sadic te îmbie să treci pragul acestui loc, dînd drept punct de reper Mc Donald’s-ul de pe principala stradă de shopping. O stranie ironie a sorţii a făcut ca acest muzeu micuţ să-şi găsească sediul între două locuri de dezmăţ capitalist: un Mc Donald’ şi un cazinou. De fapt, e greu să-l numeşti muzeu, în ideea în care un muzeu al zilelor noastre ar trebui să fie ceva mai mult decît o simplă aglomerare, fără prea mare noimă, de obiecte prăfuite, însoţite de panouri cu legende explicative, pentru a spera să treazească privitorului vreo reacţie autentică. La Muzeul Comunismului din Praga găseşti, la kilogram, busturi de lideri, cîteva tablouri în stil realist-socialist, o duzină de conserve de mazăre, nişte bănci cu manuale şcolare, fotografii, un fel de machetă a zidului Berlinului, acoperit cu graffiti, şi multe, prea multe panouri explicative, pe care vizitatorii nu au răbdare să le citească pînă la capăt, fiind mult mai interesaţi să se fotografieze cu statuia în mărime naturală a tătucului sovietic, pentru ca apoi să-şi lase impresiile în cartea de oaspeţi. De acolo poţi afla, de pildă, de la domnişoarele Camelia & Raluca, un adevăr de netăgăduit (“Comunismu’ sucks!”), la fel şi de la brazilianul Jose (“Communism rules!”), pentru ca în final să primeşti scuzele rusului Oleg, în numele compatrioţilor săi, pentru “crimele poporului sovietic” în faţa umanităţii; tot Oleg recomandă, mai apoi, “să ne amintim din comunism şi lucrurile bune”, uitind însă să precizeze care sînt acelea.

Nu-ţi rămîne decît să ieşi de la muzeu, fără să cumperi de la raionul de suveniruri vreo decoraţie vintage pentru merite deosebite în cîmpul muncii şi să te opreşti alături, la Mac, pentru un happy-meal cu jucărie inclusă. Nu intra în cazinou, pentru că-ţi vei pierde toţi banii!

  afise.jpg 

Tortura medievală, păpuşi de porţelan, lucruri necurate

Muzeul torturii este o altă glumă de muzeu care încearcă să vîndă, la preţ destul de mare, nişte poveşti horror însoţite de recuzita aferentă, cică originală, din vremurile Inchiziţiei. Spărgătorul de capete, ţeapa tip Ţepeş, zdrobitorul de genunchi şi centura de castitate “pentru bărbaţi din metal” sînt expuse foarte cuminţi în vitrine şi nu reuşesc să stîrnească decît declaraţii pline de drăgălăşenie de tipul: “Te iubesc, fraierule!” (scrisă de Manuela din România în guest book), “Şi eu la fel, proasto!” (răspunsul lui Marcel, tot din România) sau întrebări naive precum: “Pot să incerc astea pe prietenul meu acasă?” şi “Cum să fac rost de o slujbă aici?”. Opreşte-te apoi în faţa unui turnuleţ, altminteri discret, la intrarea căruia scrie cu litere colorate Toy Museum. Înăuntru, de vei urca cele trei etaje pe o scăriţă întortocheată şi vei plăti nici mai mult, nici mai puţin decît doi euro unei doamne cu privire senină, vei găsi cel mai frumos locşor care s-a născocit pentru copiii mai mici sau mai mari. Dacă nu caşti gura pe acolo vreo oră, aducîndu-ţi aminte de ursuleţul de plus cu urechi roase, din copilărie, de soldăţelul de plumb cu culorile scorojite de atîta joacă, sau de păpuşa cu nasul ciobit si forme imperfecte pe care o smotoceai pe vremuri, cu un entuziasm vecin cu cruzimea, înseamnă că ai devenit ingrozitor de adult!

Nu mai zăbovi, aşadar, în turnul fermecat dacă nu eşti copil, ci treci mai departe, pe podul Carol, prin iureşul de turişti pe care frigul nu-i sperie, prefă-te că nu-i auzi pe cei cîţiva români rătăciţi care vobesc tare (“Băăă, hai odată că am obosit!”), acoperind tot zumzetul asiaticilor care declanşează blitz după blitz, încearcă să intri la palatul regal, dar fă cale întoarsă cînd vezi coada de la bilete, pentru că doar te-ai săturat de cozi după o viaţă-ntreagă de stat la ele, pozează tot ce vezi, dar obligatoriu nevasta cu rîul în fundal şi prietenii cu grupul de statui înnegrit de vreme în spate, plînge-te neapărat de frig, de vînt, de aglomeraţie, de manierele compatrioţilor aflaţi în vacanţă şi de preţul vinul fiert de la tarabe, care nici măcar bun nu e. Oferă-ţi “The River Tour” şi zgribuleşte-te confortabil într-un vaporaş care alunecă pe Vltava cea cenuşie; chiar dacă degeri, măcar ai ce povesti la întoarcere, asta dacă nu cumva ai avut norocul să vezi şi Codex Gigas, a.k.a. Biblia Diavolului, alias “cel mai mare manuscris medieval”, însoţit de o legendă numai bună să atragă turiştii. La Biblia asta se intră cu programare, cîte zece minute, ca la doctor, destul ca să-ţi aprindă imaginaţia şi să începi să faci scenarii tip “Codul lui Da Vinci”, în timp ce mergi la shopping pe strada principală, calculind cu telefonul mobil cîţi lei fac o sută de coroane. De fapt, ar fi mai simplu să întrebi direct vînzătorul, pentru că e tot din România…

marionete.jpg

Read Full Post »

ruine2.jpg

Birocraţie, taximetrişti şi nici o masă fără peşte

 Printre avantajele unui oraş liniştit de provincie se numară lipsa traficului înnebunitor şi a cozilor interminabile la poliţie, administraţie financiară & alte asemenea instituţii gingaşe de stat. Asta face birocraţia (cu plimbatul ei suprarealist de la un ghişeu la altul, de la registratură la casierie, trecînd pe la “Evidenţă” şi “Birou’ lu’ şefu”, pentru a ajunge în final înapoi tot la primul ghişeu – un fel de eternă reîntoarcere) ceva mai suportabilă. Dacă nu eşti din cale-afară de coleric, reuşeşti să treci prin toate astea cu zîmbetul pe buze, chiar şi atunci cînd, constatînd că s-a facut o eroare de înregistrare în computer, eşti pus să faci o cerere şi să plăteşti o taxă pentru a fi corectată. Taxa nu ar fi un capăt de lume, dar principiul de a plăti pentru o greşeală facută de altcineva pare un pic inechitabil. Dacă te revolţi (mai mult aşa, în dorul lelii, nu pentru că ai avea într-adevăr vreo speranţă de a îndrepta lucrurile), ţi se răspunde sec că nu e vina lor. Au dreptate şi nu-ţi rămîne altceva mai bun de făcut decît să plăteşti şi să-ţi vezi, cuminte, de ale tale, mulţumind că măcar nu trebuie să înduri şi vreo coadă insuportabilă.

Noroc cu taximetriştii brăileni! Ei sînt, ca peste tot, guralivi şi gata să-ţi împărtăşească opiniile lor politice, înjură Puterea şi Opoziţia, şi în cele din urmă viaţa asta în general, îţi povestesc istorii sentimentale despre nevastă şi copil şi îşi dau cu părerea referitor la “problemele oraşului”:

“Doamnă, io cre’ că cinematografele au dispărut şi de cînd cu astea, cum le zice –  dividi-urili. Pen’ că e mult mai uşor aşa, ţi-ai luat filmu’ care-l vrei, te-ai dus cu el acasă şi gata!”

“Nu mai e, domnisoara, ca pe vremuri. E sărăcie mare aicea, nu mai merge nimica. Nu vedeţi că n-avem nici măcar McDonald’s?”

“Comenzi nu prea mai avem, ca să fiu sincer. Înainte tot timpu’ suna staţia, nu mai pridideam cu comenzile. Da’ acu’, adevăru’ e că nu prea mai are lumea bani de mers cu taxiu’ prin oraş!”

Dacă vrei puţină culoare locală e bine să dai o raită prin piaţă şi, mai ales prin Hala de Peşte. Dacă eşti mai comod din fire şi n-ai chef sa te tîrguieşti la piaţă pentru pentru niscaiva scrumbii dunărene, să calci prin băltoace care miros a peşte şi să vezi grămezi de caraşi şi ştiuci, privindu-te cu ochii lor ficşi şi tulburi de pe tejghele, îţi poţi găsi un nene distribuitor, cu care te înţelegi să-ţi livreze marfa direct acasă, simplu şi curat. Ţăranii din satele dimprejur practică şi ei un fel de “home delivery” cu lapte, brînză, smîntînă şi alte delicatese naturale şi au clienţi vechi de zeci de ani. Pentru cei care preferă cumpărăturile de tip occidental, există acum şi Billa –  pe locul fostului “Laminorul”.

apa_min31.jpg

partid_jackpot.jpg

Cîte ceva despre moartea unui dinozaur

 Cu Laminorul e o istorie tristă, pe care oamenii o spun cu regret. Laminorul este o specie de dinozaur, pe vremuri puternic, dar acum dispărut, atins şi el de acea maladie incurabilă a distrugerii şi uitării. Era absolut normal să moară, pentru că vremea dinozaurilor s-a dus demult şi ei nu mai au şanse sa supravieţuiască şi să se adapteze în lumea nouă, decît poate printr-o operaţie miraculoasă de privatizare. Laminorul a trecut prin mai multe astfel de operaţii, dar nici una nu a reuşit. (Gurile rele spun că operaţiile alea nu erau prea curate şi că ăsta ar putea fi un motiv pentru care a murit bietul şi bătrînul dinozaur. Unii mai pomenesc de nu ştiu ce interese obscure, dar nu pot dovedi deocamdată nimic.) Pînă la urmă, Laminorul nu a avut soarta fericită a fratelui său mai mare –  Sidex Galaţi –  care a reuşit sa supravieţuiască în sălbatica lume nouă, ci a murit încetul cu încetul şi bucată cu bucată. Astăzi au mai rămas doar cîteva secţii haotice, care nu produc cine ştie ce minunăţii prea competitive, dar continuă să funcţioneze, ca şi cum coada unui dinozaur ar mai trăi de una singură, mulţi ani după moartea lui…

Dacă cumva mai treceţi prin Brăila şi vi se pare un orăşel de provincie cam prăfuit, un amestec de veche frumuseţe ruinată şi prost-gust nou de tranziţie, staţi totuşi de vorbă şi cu bătrînii. Or să vă povestească despre cîrciumioarele cochete de odinioară, despre frumoasele cîntăreţe de local, despre delicioasa pastrama de gîscă şi ştiuca umplută, despre promenadele de duminică pe faleză, despre trăsuri şi petreceri, lăutari şi istorii de amor, pălărioare şi mănuşi dantelate, despre vapoare încărcate cu grîne şi case frumoase, boiereşti. După aceea, o să vedeţi oraşul într-o altă lumină, mai blîndă şi mai caldă, oricum mult mai frumoasă decît cea reală…

 turnu.jpg

 si_poporul2.jpg

Read Full Post »

cladire10.jpg

Pe vremuri – spun bătrînii oraşului de pe malul Dunării şi după tonul lor, brusc însufleţit, şi luminiţele care reîncep să le sclipească în ochi, nu ai cum să nu-i crezi –  acolo era un alt oraş. Un oraş frumos şi plin de viaţă. Negustori şi armatori greci, şi mai ales evrei, aveau afaceri mai mici sau mai mari în oraş, iar portul era în mare agitaţie şi navele aveau mereu ceva de descărcat şi de încărcat. Prăvăliile, atelierele şi cîrciumile se iţeau una dupa alta pe străzi şi străzile erau întotdeauna într-o animaţie colorată. Tinerii se întorceau dimineaţa cîntînd de la chefuri, iar domnişoarele se întreceau etalîndu-şi rochiile pe faleza Dunării, spre înserat, chicotind emoţionate în spatele voaletelor delicate. Chiar şi fetele mai sărace ieşeau la promenadă seara, în grupuri mari şi cu pălării ceva mai ponosite, dar întotdeauna mergeau pe celalalt trotuar decît cele bogate, în virtutea unor legi nescrise. Cel puţin aşa se povesteşte…

Balurile (“chermezele”) se ţineau lanţ şi perechile se făceau şi se desfăceau cu o uşurinţă ameţitoare, cu viteza şi graţia unui vals. Romanţele răsunau din grădinile de vară şi vinul curgea, fie pentru a sărbători orice prilej se nimerea, fie pentru a îneca amarul inimilor părăsite sau trădate.Poveştile astea frumoase din vremurile bune ale Brăilei ţin pînă prin anii ‘50. Apoi încep celelalte, cu arestări, confiscări şi naţionalizări, iar luminiţele din ochi şi glasul duios-nostalgic se schimbă brusc, odată cu subiectul.

La promenadă prin Brăila Nouă

Tot ascultînd astfel de istorii, îmbibate de nostalgie şi idealizate de trecerea anilor, spuse de bătrînei simpatici, pentru care amintirile sînt mereu prezente si vii, ajungi să iubeşti într-un fel oraşul. Să-l ţi-l imaginezi scăldat într-o strălucire desuetă. Te aştepţi să întîlneşti la tot pasul urme ale acelei La Belle Époque, mărturii ale poveştilor din alte vremuri.Dacă te plimbi prin centrul şi partea veche a oraşului, le întîlneşti într-adevăr, numai că nu sînt scăldate de acea strălucire, ci mai degrabă par atinse de microbul uitării şi degradării. Casele frumoase, vechi, cu ferestre înalte şi împodobite cu stucaturi sînt singurele care mai amintesc de poveştile bunicilor despre vremurile de odinioară. Numai că faţadele sînt atît de scorojite, cele mai multe dintre ele, încît nu reuşesc decît să te întristeze. Singurele încercări de a le mai salva de la paragină şi uitare sînt termopanele, puse de către unii proprietari mai înstăriţi. Cu puţin efort de imaginaţie, casele astea vechi, cu straturi succesive de tencuială coşcovită, în culori calde, te-ar putea duce cu gîndul la Italia. Dar te trezesc repede la realitate următoarele elemente, ce ţin de specificul local (în această ordine): un cîine de pripas cam jigărit, care-şi face veacul în stradă, cautînd ceva de-ale gurii; nişte dărîmături şi gropi la un colţ de stradă, din care se iţesc diverse gunoaie; un copilaş cam oacheş, cîntînd tărăganat “Ciiine-i norocooos pe lumeee, Să îmi dea un baaan şi mieee!”.

Odată trezit astfel la realitate şi conştient că străduţele italieneşti şi vremurile de altădată sînt doar un vis frumos, îţi îndrepţi paşii către Centru. Pe lîngă micul parc din centru (cu flori şi bănci şi ceasul, în faţa caruia îşi dădeau întîlnire, de obicei, perechile de îndrăgostiţi), acum te întîmpină pe toate trotuarele, mai-mai să te impiedici de ele, o puzderie de panouri şi panouaşe publicitare. Cel mai bun curs valutar. Parchet laminat, satisfacţie garantată. Amanet avantajos. Preţuri mici, calitate extra. Transport Spania-Italia ieftin şi sigur.

amanet3.jpg  

Mai departe, dacă reuşeşti să treci cu bine de ele, îţi poţi continua drumul pe strada pietonieră, unde altădată se făcea “promenadă” şi unde acum poti admira magazinele “centrale”. Magazinele amintesc de anii sălbatici de după Revoluţie, pe cînd găseai convieţuind laolaltă în aceaşi butică tigări, blugi turceşti, casetofoane şi bunuri de larg consum. Denumirile sînt tot în spirit post-decembrist: Myky, Roxy, Ştefy, Eleny (orice banal “i” trebuie musai transformat într-un pretenţios “y”, pentru un flavour mai occidental), urmate de inefabilele Comexim, Impex sau Style şi însoţite de binecunoscutul SRL. După această scurtă călătorie, ajungi pe o arteră cu circulaţie ceva mai intensă, unde poţi constata ca maşinile cele mai tari din oraş par a fi Logan-urile cu ornamente şi geamuri fumurii, dindăratul carora răzbat ritmuri manelistice.

În schimb, cu cinematografele e jale. Din cele aproximativ cinci-şase, care existau pe vremea copilăriei mele, vreo patru şi-au dat sfîrşitul (transformate în diverse butice, sau pur si simplu închise, fiind atinse şi ele de acel misterios microb al prăfuirii şi uitării care pare să fi atins nenumărate lucruri din Brăila). Altele noi nu au mai apărut. Nici vorbă de vreun Multiplex, Movieplex sau alte asemenea aşezăminte de divertisment. Pînă şi Grădina de Vară (un cinematograf în aer liber) s-a transformat demult în tîrg de maşini second-hand, iar supravieţuitorul – Cinema Central – nu o duce nici el prea grozav. Banii de afişe tipărite lipsesc cu desăvîrşire, din această cauză afişele filmelor sînt scrise de mînă, cu litere de-o şchioapă (cam strîmbe şi pocind uneori numele actorilor). Dar e bine că încă mai există…

dentist.jpgciorba_burta.jpginstinct8.jpg

 

 

Faleza, în schimb, şi-a păstrat frumuseţea (sînt ronduri de flori, alei cu banci vopsite in galben, nişte scări monumentale ce urca spre o fîntînă arteziană, în general o atmosferă plăcută). Dunărea curge vijelioasă, mai umflată din zi în zi, dar avînd aceeaşi nuanţă tulbure gri-verzuie, ca întotdeauna. Nu ai altceva de făcut (faleză nu, cinema nu, baruri destul de puţine) decît să te întorci cuminte spre casă şi să încerci să te bucuri, la cîte un colţ de stradă, atunci cînd descoperi o casa frumoasă, ce mai păstrează o umbră din farmecul altor vremuri.

 box2.jpg

Un bilanţ al ultimilor ani, în cîteva cuvinte, arată cam aşa:

Ce a dispărut din Brăila: cinematografele, siropăriile şi Cofetăria Casata (unde aveau un profiterol minunat…)

Ce nu a dispărut: aprozarul, drogheriile (oricît de ciudat ar suna asta în ziua de azi) şi Cofetăria Select (dar rulourile cu vanilie nu mai sînt ce-au fost odată…)

Ce a apărut nou: termopanele, băncile şi inimile Maggi (probabil semne ale progresului de neoprit)

maggi2.jpg

Read Full Post »

Dilema veche nr.172, “Generatia iPod”

O nouă specie: tehnosexualul

Pentru băieţii şi fetele care o ard prin cyberspace, casa de modă Calvin Klein a inventat de curînd un parfum care să aprindă simţurile. E vorba de o aprindere mai mult virtuală, pentru că parfumul al cărui nume – CK In2U –  trimite la argoul de Messenger, nu prea are miros şi poate fi achiziţionat în Second Life, sub formă de bule, în interiorul cărora se poate iniţia un dialog, probabil de tipul: „You’re smelling very bloggy today, baby!”. Ambalajul său are un design şi o textură ce amintesc de iPod – iconul noii generaţii tehnologizate. Responsabilii de marketing de la Calvin Klein (vinovaţi mai demult şi de succesul imens al parfumul grunge CK One, care se vindea la pachet cu albume Nirvana) au explicat că target-ul produsului îl reprezintă “tehnosexualii”, o noua specie urbană. Tehnosexualul (termen inventat de matematicianul american Rick Montalvo) este, aşadar, un soi de narcisist de tip nou, cu un nivel ridicat de viaţă, obsedat de informatică şi mare iubitor de tehnică sofisticată, un produs al societăţii de consum şi al evoluţiei tehnologice permanente. Unii dintre noi, cei de factură mai retro, l-ar numi gadget freak, probabil un pic ironic, i-ar vorbi despre alienare, despre pericolul dependenţei, despre pierderea contactului cu realitatea, despre lipsa de perspective, şi l-ar sfătui, la fel de ironic: Get a life! A real one! În acest timp, alţii sînt suficient de deştepţi încît să înţeleagă că aceasta obsesie consumeristă hi-tech abia aşteaptă să fie exploatată. Şi, în concluzie, să ceară cam 40 de lire sterline pentru un parfum care nu are miros, fiind destinat nu unor fiinţe umane, ci unor avataruri alcătuite din pixeli. Singurul miros pe care îl simte tehnosexualul este poate cel al tastaturii încinse şi al propriului său creier înfierbîntat de aparatele la care “se conectează” permanent, la serviciu, în maşină sau acasă.

Madame Bovary în societatea de consum

Cînd a împlinit 35 de ani, Daniel a simţit o dorinţă irezistibilă de a avea un televizor din acela cu plasmă. Era scump, dar ce calitate a imaginii, ce sunet incredibil de real, ce senzaţie de spaţiu în sufragerie, fără hardughia de dinainte! Şi ce priviri admirative aveau prietenii, care nu se mai săturau să butoneze telecomanda. După aceea, s-a trezit într-o bună dimineaţă cu certitudinea faptului că telefonul său mobil părea să nu mai facă faţă în mod onorabil îndatoririlor sale. Nu avea nici sonerie polifonică, nici afişaj color, lucru aproape de neconceput pentru un mobil într-o lume civilizată. Era lipsit de posibilitatea de a imortaliza vreun moment fericit (sau orice fel de moment) al vieţii sale. Îi lipsea şi acea capacitate miraculoasă de a se conecta la Internet cît ai clipi. În mai puţin de două zile, bătrînul dinozaur a fost înlocuit cu un telefon mobil de ultimă generaţie. Cum toate acestea i-au cam secătuit economiile, următoarele electronice au fost achiziţionate în rate. Era şi greu să rezişti acelor cataloage superbe, în care femei lucioase prezentau, îmbrăcate sumar, nişte obiecte micuţe şi sofisticate, majoritatea de culoare argintie, care mai că nu-ţi citeau şi gîndurile. Şi ce nume apetisante aveau: Blackberry, flybook, smartphone, digi-walker, GPS Navigator, flashdrive, iPod. Sunau atît de sexy, de SF ! Trebuia să le aibă pe toate, mai ales că nici nu apucai bine să te bucuri de unul, că apărea altul şi mai minunat, şi mai performant, cu memorie mai mare şi opţiuni mai complexe, de care aflai imediat, graţie Internetului atotcuprinzător, şi pe care îl puteai chiar comanda on-line. Creditele curgeau, unul după altul. Atît de simplu, doar cu buletinul. Iar casa se umplea de cataloage, pliante cu super-oferte, manuale de utilizare ale unor aparate incredibil de sofisticate, fără de care viaţa era plicticoasă şi fără sens! Într-o zi, Daniel a început să primească în căsuţa poştală hîrtii ce îl somau să-şi plătească ratele şi dobînzile, care se înmulţiseră în proporţie geometrică. Atunci a trebuit să facă un credit, din acela de consum, la care nu trebuie specificată destinaţia, pentru a mai achita din restanţe. Şi după aceea, altul, pentru a acoperi overdraft-ul de la cardul de credit. În final, a ajuns să se gîndească cum să falsifice semnătura soţiei pentru un împrumut mai mare, de la o bancă mai binevoitoare. Pentru că ar fi fost imposibil să vorbească cu ea şi să-i explice dorinţele lui, din moment ce ea îl considera un “nebun care aruncă banii pe toate prostiile”, în timp ce viaţa se găseşte în cu totul altă parte. Şi, dîndu-şi seama ea la un moment dat de chestia asta cu viaţa, a şi plecat cu un altul, care prefera să-şi piardă vremea pe la pescuit, migălind mulinete şi lansete, în loc să butoneze gadget-uri electronice de ultimă oră. Iar el a rămas singur cu creditele, internetul şi aparatele lui cu denumiri SF. Nu ştim dacă fericit sau nu…

Domnişoara Goe şi jucărioarele ei electronice

Alinuţa, în vîrstă de 12 ani, a plîns la mama ei timp de două săptămîni să-i cumpere şi ei o jucărioară din aia mică, albă şi draguţă, de ascultat muzică, de care avea prietena ei, Loredana, şi pe care îl tot fîţîia prin clasă, în pauze, ascultîndu-i pe Justin şi pe Britney. Atunci cînd mamiţa i-a promis că o să-i cumpere, dacă va termina şcoala cu bine, un mp3 player la fel de mic şi drăguţ, dar mult mai ieftin (ceea ce pentru mama Alinuţei însemna că va putea să îi plătească şi tabăra de vară), Alinuţa s-a pus pe un urlat zdravăn, s-a încuiat în baie şi a ameninţat că intră pe loc în greva foamei, dacă nu primeşte jucăria dorită, motivînd că nu se poate face de rîs la şcoală cu ceva mai puţin cool; pentru că e la mintea cocoşului că numai fraierii mai umblă cu mp3 player (ca să nu mai vorbim de CD player sau, Doamne fereşte, de walkman!), în timp ce adevăraţii “şmecheri” ai clasei sînt, fără excepţie,  posesori de iPod. O chestie de statut! Mai bine să stea toată vara în Bucureşti, decît să îi scadă statutul, cu greu obţinut, în clasă. Ca să nu îi provoace traume copilului – şi toată familia ştia cît e de sensibilă Alinuţa, draga de ea! – mamiţa şi cu mam’ mare au pus mînă de la mînă, mai din salariu, mai din pensie, de i-au cumpărat fetei o jucărioară, ca să aibe şi ea, aşa cum au toţi copiii, şi să nu fie mai prejos decît prietena ei Loredana, fătuca aia de bani-gata. Că după vreo două săptămîni, iPodu’ a sfîrşit într-o groaznică uitare, pe fundul unui sertar al biroului, pe lîngă nenumărate alte jucărioare adunate de-a lungul timpului, şi că acum Alinuţa plînge din nou că vrea să-şi schimbe mobilul, pentru că nu se poate duce la anul, în clasa a VII-a, cu aceeaşi vechitură din clasa a VI-a, asta este aproape de la sine înţeles…

 

Read Full Post »