Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘poveste cu baietei si fetite’ Category

Creţu alerga cu indirjire. Broboane de sudoare i se prelingeau pe frunte si tricoul galben i se lipise de el, ud-leoarca. In spatele lui, la citiva metri distanta, se zareau Dubiţă si Gheorgon, alergind si ei cu limba de-un cot – Dubiţă ceva mai incet, fiind cel mai grasun dintre toti.

Creţu ii gasise, asa cum se asteptase, in curtea scolii. Numarase numai pina la 90 in loc de 100 – asa facea intotdeauna si nimanui nu-i daduse prin cap vreodata sa-l controleze – cu fata la peretele murdar pe care cineva desenase cu creta un cerc cam tremurat, in interiorul caruia scrisese “Loc de dat cu capul”. Acolo se numara si se scuipa la fatea. Creţu incercase sa se uite in jur, cu ochii intredeschisi, in timp ce numara, dar nu reusise sa zareasca nimic prea clar, in afara unei siluete furisindu-se catre scara blocului. Deja le stia tuturor ascunzatorile foarte bine si nu-i era prea greu sa-i gaseasca.

Cind ajunsese la 90 se oprise, fiind sigur ca nu mai era nimeni prin preajma. Toti copiii erau deja ascunsi la locurile lor: pe palierul de la parter, dupa boschetii stufosi ce strajuiau aleea, prin curtea scolii sau – banal si previzibil, dupa parerea lui Creţu  – dupa masinile parcate in jurul blocului. Nu erau prea multe locuri in care putea sa caute, asa ca se hotari sa le ia pe rind. Dadu intii o raita in jurul blocului, uitindu-se bine dupa masini si dedesubtul lor, in spatele tomberoanelor de gunoi si dupa copacii grosi si ramurosi de la marginea aleilor. Ii gasi astfel pe fraieru’ de Puiuţu, pe jumatate ascuns in dosul unui tomberon, linga ghena – asa se ascundea el mereu, in locuri dintr-astea “sinistre” – apoi pe Elena Balena, pitita in dosul unei Dacii cam rablagite. Nu fusese o problema sa alerge si sa-i scuipe; nici pe Cristi si Bubu nu fusese mare lucru sa-i gaseasca, nici pe Lizica, toti trei bintuiau pe aleile care margineau scarile de bloc vecine. Mai ramasese numai gasca lui prieteni cei mai buni – Gheorgon, Dubiţă si Daniel, care probabil se ascunsesera cu toii intr-un singur loc, asa cum faceau de obicei.

Se hotari asadar sa dea o tura pe palierele de la parter, amintindu-si vag de silueta pe care o zarise tupilindu-se in scara blocului, in timp ce numara la perete.“Ce misto e sa intri-n bloc, dupa ce-ai alergat p-afara”, cugetase Creţu, molfaind o guma verde fara gust, pe care seara o punea bine la pastrare pe marginea unui pahar, sub forma de guguloi pastos, iar dimineata o lua din nou la mestecat. Dadeai deodata de-o racoare placuta, care te-nfiora. Ochii orbiti de lumina puternica a soarelui de vara de afara ramineau citeva clipe inchisi, apoi se deschideau incet si clipeau de citeva ori, pina se obisnuiau cu semiintunericul calm si prafos de bloc. Inauntru era o atmosfera incremenita. Palierele nesfirsite si mereu tacute opreau timpul in loc. Usile misterioase, inalte, prelungindu-se in sus, aveau placute aurii cu nume incrustate si vizoare tainice prin care nu puteai vedea inauntru, dar puteai fi vazut. Mai erau ghivece cu flori si plante cataratoare, verzi si tacute. Sticle si borcane umplute cu apa. Citeodata, cite o bicicleta stinghera si covorase bicolore si tepoase, pentru sters picioarele. O lume secreta si de nepatruns in care te simteai pierdut. La parter, pe unul din cele mai mai intortocheate palierele ale blocului, dupa ce treceai de apartamentul familiei Taranu, al parintilor Lizicai, si, in fine, al lui Tanti Puia, colivareasa cartierului, croindu-ti drum printre plantatiile de ficusi si ferigi de bloc, care aruncau umbre verzui pe pereti, ajungeai la o ferestruica ce dadea in curtea scolii. Acolo se ascundeau de obicei copiii: se lasau pe vine sub ferestruica, bine ascunsi de frunzele late si carnoase ale marelui ficus si de speciile de feriga stufoasa pe care le cultiva mama Lizicai. Era o tacere deplina, netulburata decit din cind in cind de zgomotul usii liftului, trintita de vreun locatar grabit.

Odata, pe cind era ceva mai mic, ramasese ascuns acolo ore-ntregi, uitind sa mai iasa, fermecat de atmosfera cu irizari verzui, incremenit de linistea din jurul lui, urmarind tremurul frunzelor si zborul lin al firelor de praf in fascicolul de lumina ce intra prin ferestruica de deasupra, pina cind il gasise maica-sa si-l dusese inapoi acasa, certindu-l si tragindu-l de urechi. Nu fusese in stare sa-i explice ce anume avea locul ala asa de fascinant.

Creţu intrase in bloc, cercetase cu luare aminte coridoarele intunecoase de la parter, mergind pina la sfirsit, printre ficusii si ferigile lui Tanti Puia, dar rezistind ispitei de a se aseza sub umbra lor, pe pardoseala rece, si a ramine incremenit acolo. Nu se zarea nici urma de nimeni. Luase apoi liftul pina la ultimul etaj (zece), acolo unde –  spuneau in soapta copiii – locuia in secret nebunul blocului, bine inchis de batrina lui mama intr-o camera mereu ferecata si cu geamurile trase. La etajul zece era insa liniste, o lumina alba si pura invada coridorul si dintr-o singura privire, Creţu intelese ca nimeni nu se ascundea pe acolo. Iar nebunul, daca intr-adevar exista, statea linistit in camera lui si nici prin cap nu-i trecea sa iasa cumva … Nu se mai obosi sa urce scara catre spalatorie, pentru ca stia prea bine ca e inchisa mereu cu cheia de madam Taranu, asa ca lua liftul inapoi pina jos si iesi din nou in soarele orbitor de afara. Acolo ii vazu pe copiii deja “scuipati” inventind, de plictiseala, alte jocuri: Elena Balena si Lizica intinsesera un elastic cam jegos, iar Puiuţu si cu Bubu bateau mingea, dar mai mult in sila. Ceva mai incolo, fetele alea doua ciudate rau – Loredana si Alinuta – care de obicei se jucau mai mult singure, fantazind tot soiul de timpenii, sareau acum sotronul pe figuri. Nu le baga deloc in seama, desi in alte dati ii facea o placere sadica sa le strice jocurile si sa le enerveze, si trecu mai departe.“Haide, bai nene, odata, ca ne-am plictisit!” ii arunca Puiuţu, cu rinjetul lui obisnuit, dar Creţu nu catadixi sa-i raspunda, nici macar sa-i scoata limba. Se hotarise sa dea o raita prin curtea scolii, avind unul dintre acele presentimente pe care le avea intotdeauna cind era vorba de fatea.

Si intr-adevar, in curtea scolii, asa cum se asteptase, dadu peste Dubiţă si Gheorgon taman sub nucul din spate. Nici macar nu se mai ascundeau, ci stateau trintiti la umbra si se uitau la niste surprize de guma, cu aerul ca aveau tot timpul din lume si nu aveau nimic altceva mai bun de facut. Daniel nu se zarea pe nicaieri, probabil se ascunsese singur pe undeva, desi el nu prea avea astfel de initiative. Cind il vazura, Dubiţă si Gheorgon sarira ca arsi in picioare si o luara la goana pe urmele lui, incercind sa-si salveze pielea.Cu rasuflarea taiata de alergat, Creţu iesi din curtea scolii in viteza, lasind in urma bancile si terenul de baschet goale, salile de clasa tacute, cismeaua din mijlocul curtii, peste care se asternea un fel de lumina vrajita.

Advertisements

Read Full Post »

Asta credeau si fetele jos, la scara blocului, unde-si desfacusera vesnicele lor elastice, (odinioara albe, acum gri-murdar) si desenasera cu creta colorata pe asfalt vesnicele lor sotroane si castele, vesnicele lor printese lunguiete, cu par galben-lamaie si rochii umflate, gigantice, intotdeauna rozalii sau movulii. Se oprisera din topaiala, se lipisera infiorate una de alta, framintindu-si cu degetele poalele rochitelor, in aceleasi culori fistichii ca si rochiile printeselor desenate cu creta pe asfalt.

Lasara balta elasticul si jucariile – doua papusi cam smotocite, cu par ca de cilti, o trusa medicala desperecheata – si privira cum intreg aerul se umple de un fel de boare aurie si cum peste tot cartierul incepe sa adie un vint dulce si caldut.

Fata, ce naiba se-ntimpla? intreba Alinuta molfaind o guma roz-bombon, a carei aroma fructoasa, ceva intre capsuni si zmeura, umplea aerul.

Nu stiu, da’ parca e ceva ciudat! raspunse Loredana, rasucindu-si bilutele colorate din par.

Privira-n sus, catre cer, dar nu era nimic suspect; aceleasi balcone cenusii din care se unduiau rufe colorate, aceleasi ferestre de la care se iteau capete de mamici si bunici, acelasi cer albastru deasupra blocurilor, peste care pluteau doar citiva norisori pufosi. Se mai zarea firul de sfoara al sistemului lor de telecomunicatii, ce se-ntindea de la balconul Alinutei la balconul Loredanei, fir pe care-l intinsesera cu mari eforturi la inceputul verii trecute. La fiecare capat legasera cite o cutie de bere straina (pe care Alinuta le pastrase ani de zile intr-un sertar, ca pe niste trofee de mare pret, impreuna cu citeva pungi fosnitoare noi-noute cu Marlboro si ambalaje de ciocolata Mars, primite de la matusa-sa din strainatate). Cutiile le umplusera cu monezi vechi de 25 de bani si, printr-un soi de sistem Morse inventat, compus din serii de zanganituri, reuseau sa-si dea vesti si sa comunice strictul necesar.

Fusese o mare aventura sa fixeze cablul, le luase o dupa-amiaza intreaga si se strinsesera toti copiii din bloc, ba chiar si de la scarile vecine. Unii fusesera convinsi sa le ajute: tineau de un capat al sforii, incercind sa o deznoade din crengile copacilor in care se agatase in drumul ei intre cele doua balcoane; altii mai mult le-ncurcau (respectiv alde Creţu si gasca lui de nesuferiti), le strigau tot felul de timpenii si-si bateau joc de ele; altii pur si simplu stateau pe margine si cascau gura, la umbra balconului lui tanti Puia, din care razbateau arome de prajituri puse sa se rumeneasca-n cuptor, ceva vanilat si cu mere, parca… dar in final reusisera, descurcasera sfoara printre ramurile pomilor condamnati sa-si traiasca viata intre blocuri, o intinsesera bine in curtea dintre cele doua scari, apoi Loredana coborise un cosulet de la ea de la fereastra (noroc ca statea la patru!), cu ajutorul caruia urcasera ghemul in balcon, unde il legasera de cutia de bere plina cu monede.

“Ce sa spun, mare smecherie ce-ati facut voi!” le strigase Creţu, rinjind verde de invidie, dupa ce facusera prima proba si vazusera ca functioneaza. “O sa se duca dracu’ la prima ploaie!”

Dar nu fusese deloc asa, ci sistemul lor improvizat de telecomunicatii rezistase toata toamna, in ciuda ploilor nesfirsite care faceau sa se innegreasca colturile camerelor si se infiltrau cu rautate in pereti; rezistase si toata iarna, cind sfoara se acoperise cu o crusta groasa de gheata translucida, care o facuse mai rezistenta, asemenea cablurilor de curent electric. Nici macar viscolul nu o doborise, ci doar mai facea sa trosneasca, din cind in cind, cutia de aluminiu de peretele blocului, in timpul noptii. Fetele tresareau in somn, in timp ce erau cufundate in visele lor cu castele si printese adormite.

E o lumina aiurea! spuse Loredana, cu ochii pe cer. Si parca umbla cineva pe bloc!

Ai tu vedenii ca stai cu ochii-n soare, fata! i-o intoarse Alinuta, spargind baloane fructoase de bubble-gum nemtesc. Hai mai bine sa ne jucam, ca dup-aia iar vin ciumpaliticii aia si ne strica tot sotronu’!

Bine, hai! se-nvoi Loredana, abandonind cerul, dar simtind in sinea ei un fel de emotie placuta, asa cum simtea de multe ori, cind i se parea ca lucrurile sar din contururile lor obisnuite si intra, doar pentru citeva clipe, intr-un fel de alta realitate, pe care numai ea o putea vedea.

Read Full Post »

Deschise usa incet. Capsorul lui tuns scurt, cu urechi clapauge, se iti dindaratul usii. Strecura intai capul inauntru, arunca o privire rapida – nu se zarea nimeni – apoi intra cu totul. Se trezi deodata inconjurat de un val de aer, leganat de adieri caldute, care-l impresurau din toate partile, suierind, de parca s-ar fi aflat la o rascruce a vinturilor din cele patru zari.Infiorat, Daniel pasi incet, cu precautii, pe terasa, lipindu-se de peretele din spatele lui. Nu indraznea sa se departeze de el. In fata lui era o suprafata mare, acoperita cu pietris, apoi o bordura placata cu tabla cenusie, pe alocuri ruginita, pe alocuri inca lucioasa. Apoi incepea golul. Daniel nu se putea apropia de marginea care separa cu brutalitate cele doua lumi. Stia ca va simti de indata atractia aceea dementa catre abis, dorinta de a se arunca, de a plonja, fara aripi, fara ginduri, in haul care se casca la picioarele lui. Era atit de ispititor sa cazi liber, de sus, de pe terasa fantastica a blocului, sa te undui in aer ca o coala de hirtie, alba si pura, dansind in vazduh, printre crengile frunzoase ale copacilor care se zareau dedesubt, sa te agati in trecere de rufele intinse la uscat, prin balcoane, aruncindu-ti privirea pe geam, inauntrul apartamentelor – dna Finichiu pupindu-si in bot pisicile cu noua vieti, dom Popescu tragind la masea, sotii Taranu omorindu-si timpul cu tabieturile lor batrinicioase – si dupa aceea mai departe, sa ajungi pina jos, sa vezi intr-o fractiune fulgeratoare de secunda asfaltul apropiindu-se atit de mult incit sa-i simti mirosul incins, apoi, printr-o minune dumnezeiasca, sa te inalti din nou, deasupra terasei, tot mai sus, pina cind blocul nu ar mai fi decit un ac cu gamalie, la fel ca alte sute si mii de ace, pierdute in intinderea cenusie a orasului vazut de deasupra.

Cu ochii aproape inchisi, Daniel se tinea de peretele galbui scorojit, scrijelindu-si palmele de vopseaua zgrunturoasa, simtind nervurile si imperfectiunile zidului. Pas dupa pas, inainta incet. Macar aici nu avea cum sa fie gasit. Era bine, putea sa stea aici pina la sfirsitul jocului. Urma scapa turma, asa se spunea la “fatea”. El avea sa fie urma, de data asta. Avea sa stea ascuns pe terasa blocului destul de mult timp, astfel incit Creţu sa-i gaseasca pe toti si sa-i scuipe, rind pe rind. Creţu era foarte tare la chestiile astea, te gasea si-n gaura de sarpe si te scuipa de nu te vedeai. Nimeni nu putea sa-l faca la fatea. Numai ca de data asta, Daniel urma sa fie mai smecher si sa cistige.Niciodata nu mai pusese piciorul pe terasa blocului, era unul din locurile acelea interzise – oprelistea tuturor oprelistilor – si minunate in acelasi timp. Cheia de la
usa era mereu la madam Taranu. Ea avea grija de cheie ca de ochii din cap, scopul vigilentei ei fiind de fapt uscatoria blocului, pe care o tinea incuiata, pentru a nu lasa in ruptul capului pe ceilalti locatari sa-si intinda rufele acolo. Uscatoria era mica si in ea plutea vesnic un miros lesios, de la sapunul de rufe, care razbatea prin aburii tesaturilor umede. Din uscatorie se iesea pe terasa blocului, printr-un chepeng murdar, care pe vremuri fusese bej-deschis. De data asta, printr-un mister inexplicabil, dna Taranu, stapina cu puteri absolute a acelui tarim fermecat, uitase sa incuie usa.

Daniel plecase singur sa se ascunda, pentru ca Gheorgon si Dubiţă hotarisera sa se piteasca in curtea scolii, chestie care lui i se paruse prea obositoare. N-avea nici un chef sa alerge pe strazi, cu limba de-un cot, pin-acolo si-napoi. Palierele intunecoase de bloc i se pareau o idee mult mai buna, cu plantatiile lor de ficusi, indaratul carora ar fi putut sta ferit o vreme. Nu era cel mai grozav loc de ascuns, dar era mult mai bun decit curtea scolii, pe unde-si faceau veacul elevii de liceu, care se luau de ei. Odata, lui Dubiţă elevii de-a unspea ii luasera banii de buzunar. In afara de a se lua de ei, aia marii mai fumau si jucau baschet cit era ziua de lunga. Veneau si fete, care stateau pe bancute si se hlizeau la glumele proaste ala alora. Lui Creţu ii placea la nebunie sa mai stea pe-acolo, sa caste gura si, din cind in cind, sa fie bagat in seama de ei. Daniel ajunse la capatul zidului. In fata i se deschidea o suprafata mare de ciment presarata, din loc in loc, cu pietris fin.

Facu citiva pasi in fata si simti cum il cuprinde ameteala. O ameteala dulce si invaluitoare, mai curind o chemare. Se aseza pe jos, pe ciment, contemplind pierdut imaginea din fata. Vazduhul era limpede si pe cablurile de telefon si electricitate se zareau vrabiute, care sedeau linistite si umflate-n pene, bucurindu-se de ultimele raze ale soarelui. Cablurile negre se impleteau in aer, formind deasupra terasei o incilceala de nedescris, innodindu-se pe antene si desfacindu-se apoi deasupra golului imens dintre blocuri. O lumina dulce de inserare de vara incendia totul in jur; cablurile sclipeau, antenele pareau aurite, zidurile zgrunturoase ale blocurilor aveau irizari aurii, frunzele copacilor si balcoanele, inchise cu geamuri si fiare, pareau imbracate in staniol, ca batoanele de ciocolata chinezeasca. Totul era incredibil de frumos acolo, pe terasa blocului C4, de parca cineva revarsase o boare de aur deasupra cartierului Colentina, tranformindu-l intr-un tinut de poveste.

Read Full Post »