Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘revolutia la 10 ani’ Category

Daca stateam bine si ma gindeam, imi parea chiar rau pentru toti tipii aia din Piata, cu care petrecusem atitea dupa-amiezi cintind si cu care incepusem sa ma obisnuiesc oarecum, avind senzatia ca facem impreuna o chestie de o mare importanta nationala. Imi parea rau si pentru tata, care era foarte trist, de-a dreptul mohorit, probabil pentru ca stia ca de acum inainte nu o sa mai mearga sa cinte versuri revolutionare si nu o s-o mai vada niciodata pe doamna aia cu statuie si faclie, pe care o vazuse in State, cind fusese in delegatie pe vremea fostului Tovaras (acum supranumit “Odiosul” sau “Dictatorul”).
La televizor, nimeni nu a spus nici un fel de povesti de felul celei pe care mi-o povestise tata, ci dimpotriva, am aflat ca minerii erau tot un fel de oameni de bine, care voiau sa ajute Revolutia si democratia, luptind si ei cum puteau contra teroristilor, care nu ne lasau de loc in pace, se deghizau drept studenti barbosi si se tineau de prostii prin pietele publice. L-am mai vazut la televizor si pe tovarasul Iliescu (care, intre timp, pentru ca fusese salvatorul nostru al tuturor, acum ajunsese presedintele tarii), cu zimbetul sau larg, multumindu-le din inima minerilor pentru ajutor si stringindu-le mainile, in timp ce ei il priveau in ochi, plini de recunostinta.
Apoi am adormit si am visat cete intregi de mineri, amestecati cu elevii absolventi de-a XII-a, defilind impreuna pe strada noastra, intr-un soi de manifestatie gigantica, asa cum numai de 23 august mai vazusem. Era o invalmaseala generala, ca la Revolutie, unii aveau costume de bal mascat, altii casti si lampase, unii strigau “Mai bine mort decit comunist!”, altii “Stima noastra si mindria – Ceausescu, Romania!”, vocile lor se suprapuneau intr-un vacarm infernal, erau pe acolo si domnul Iliescu, si Marineasca, si tatal Ioanei, si tovarasul Stanescu de la SECU, si tipul ala slab cu barbuta care vorbea de la balcon (il chema Marian), si Ionut pe calul lui alb, nu se mai stia exact daca o sa iasa o bataie generala sau o mare petrecere, eu umblam de colo pina colo, strigind “Vin minerii!”, Ioana ridea, Marineasca tipa, tovarasul Stanescu plingea, Ionut isi facea ochi dulci cu alta fata si peste toti si toate, trona o fotografie imensa, miscatoare, cu chipul Odiosului, pe fond rosu, ca pe vremuri, pe prima fila a tuturor manualelor scolare, de unde zimbetul lui atoatestiutor ne veghease copilaria…
A doua zi, la scoala, pe locul gol al fostului portret al Dictatorului, care lasase in urma o patratica mai deschisa la culoare decit restul peretelui, aparuse o pancarta alba, pe care scria: “Cinste minerilor, acesti vajnici si curajosi aparatori ai democratiei …” etc etc. Marineasca, diriga noastra prea-iubita si creatoarea placutei comemorative, ne astepta in fata clasei pentru un discurs, asa cum obisnuia ea sa tina. Dupa ce a terminat de elogiat in dreapta si, mai ales, in stinga, Marineasca ne-a pus sa aplaudam cu totii gestul drept si vitejesc al dragilor nostri compatrioti – minerii – care aproape ca s-au jertfit cu abnegatie pentru viitorul tarii si soarta noastra, a tuturor, inclusiv a copiilor dintr-a V-a B.
Copiii dintr-a V-a B au aplaudat, unii mai mult, altii mai putin, altii deloc. Printre astia din urma eram si eu, Ioana, Ionut si alti citiva, de care, dupa aceea, Marineasca s-a ingrijit “in mod special”…

Dar astea erau riscurile meseriei de “element destabilizator”, pe care le acceptasem fara sa ma gindesc, intr-o oarecare seara tirzie de primavara, intr-o piata din mijlocul capitalei, cind un tip barbos imi prinsese ecusonul in piept, facindu-ma astfel partasa la marea Istorie care se scria din mers, cu o repeziciune uimitoare.

Read Full Post »

Jos, in strada, incepuse sa se auda un vuiet surd. Aproape ca nu mai treceau deloc masini si cerul se intunecase, de parca avea sa vina o furtuna. Ioana primise un telefon de la maica-sa sa vina imediat acasa, ca altfel va fi vai de ea. Auziseram si noi ceva, destul de vag, circulau tot felul de zvonuri cum ca strazile nu mai sint sigure si ca e mai bine sa ocolesti bulevardele si Pietele. In speciala Piata aia mare din mijlocul capitalei, plina de golani care cintau. Nu era bine sa te aventurezi pe acolo; mai ales daca erai student, sau macar barbos, puteai sa o incurci rau de tot. Cum Ioanei ii era frica sa plece de una singura, desi nu statea departe, ne-am hotarit sa iesim impreuna si s-o conduc pina la jumatatea drumului. Oricum, ne-am gindit noi, nefiind studenti cu plete si barba, ci doar niste fetite cu fustite in culori fosforescente si adidasi cu sireturi in doua culori, nu avea ce rau sa ni se intimple.In strada ne-am pomenit dintr-o data pierdute intre niste oameni inalti si mari, cu haine in  culori inchise si mohorite, toate la fel. Unii dintre ei aveau un fel de casti ciudate pe cap, altii niste obiecte in maini. Erau multi, mergeau in dezordine si convoiul parea ca nu se mai sfirseste. Nu intelegeam de unde aparusera deodata atitia oameni pe strada noastra si cine sint ei. Nu mai vazusem atit de multa lume de la defilarea de absolvire a liceului, cind toti elevii claselor a XII-a ieseau cu costumatii speciale si pancarte, blocind circulatia de tot. Uneori, ne amestecam si noi printre ei, cascind gura la niste tipi inalti si blonzi, cu camasi de culoarea cerului, imaginindu-ne ca intr-o buna zi vom fi si noi asa de mari si vom defila mindre, pe sub privirile curioase si admirative ale intregului cartier. Acum insa nu era nici urma de liceeni blonzi si inalti, cu priviri visatoare, ci totul parea destul de infricosator. Erau niste indivizi intunecosi, unii dintre ei innegriti pe fata si pe maini, cu privirile incetosate si strigind lucruri de neinteles. Oare asa o fi fost la Revolutie? am intrebat-o pe Ioana, dar nici ea nu stia ce Revolutie se mai punea la cale de data asta. Brusc, mi s-a facut frica si, desi trecusem de jumatatea drumului dintre mine si Ioana, nu mai voiam sa ma intorc singura acasa. Puhoiul ne ducea mai departe, amestecindu-ne printre oamenii aceia ciudati si inversunati, pina cind nu mai stiam prea bine unde ne aflam. Privind in sus, capetele lor atingeau cerul, innegrindu-l, si aerul din jur devenise amenintator si greu. Imi doream sa apara cineva cunoscut, oricine, ca sa ne salveze din toata tarasenia in care ne bagaseram. Si a aparut, intr-adevar, nu Ionut calare pe un cal alb asa cum nadajduiam in secret, ci tata, care se dadea de ceasul mortii, nestiind pe unde eram.Cind ne-am intors acasa, strazile erau pustii si se lasase o liniste ciudata, de parca nimeni nu trecuse pe acolo si nimic neobisnuit nu se intimplase. Nici urma de indivizi cu haine si priviri innegrite, cu parul vilvoi si miros de fum. Ce fusese toata parada aia halucinanta la care tocmai asistasem? “Au venit minerii!” mi-a raspuns tata, nervos, cu vocea tremurata si cu o tresarire de minie in gesturi, in timp ce descuia
usa apartamentului.
Dupa aceea, pe canapea, in sufragerie, pentru ca nu intelegeam ce cautau minerii, din minele alea indepartate ale lor, la noi pe strada, tata s-a apucat sa-mi explice o poveste lunga si complicata. In poveste era vorba, nu despre castele si printese, asa cum ma obisnuisem, ci despre cruzime si violenta, si alte lucruri despre care eu nu stiam mare lucru, pentru ca pe vremea aia nu aveam inca televiziune prin cablu, nici jocuri pe computer. Tata mi-a povestit despre golanii din Piata si despre altii, de pe strazi, care au mincat bataie fara sa inteleaga prea bine ce li se intimpla, despre minerii care au ascultat o chemare de neoprit, ce a plecat din Bucuresti, ajungind pina in strafundurile pamintului, in galeriile lor subterane din Valea Jiului,  facindu-i sa se urce in trenuri, ocupind vagoane si chiar garnituri intregi; apoi au coborit in Gara de Nord, purtind inca pe piele un strat de praf negru, ca o pelicula protectoare si au pornit haiduceste pe strazi, inarmati cu ce apucasera, au ascultat o cuvintare care i-a insufletit in asemenea hal, incit s-au hotarit sa-si foloseasca bitele pe care le aveau la ei, crezind ca studentii aia din Piata chiar sint cu adevarat golani, desi toata lumea stia ca ei isi spuneau asa doar la misto, era clar ca sint baieti civilizati, cu scoala, chiar daca unii aveau plete si barbi, numai ca s-a produs o confuzie cumplita, nu era nici vina minerilor, ei nu au facut decit sa asculte o porunca, judecata lor fusese intunecata de prea mult praf de carbune, de prea mult intuneric subteran, pentru ca oricui i se poate tulbura ratiunea atunci cind isi petrece cea mai mare parte a vietii sub pamint, pina si cei mai intelepti oameni o pot lua razna in conditiile astea si se pot sui de-a valma in trenuri si pot face lucruri necugetate, mai ales daca sint atitati, minuiti, invrajbiti si cite si mai cite. Si am mai aflat ca tovarasul Iliescu ar fi vinovat de toate astea, nu doar el singur, ci erau mai multi implicati in toata povestea, numai ca noi nu aveam sa stim niciodata tot adevarul, pentru ca ei aveau de gind sa stearga bine toate urmele, taind astfel orice sansa ca libertatea si democratia (alea adevarate) sa se instaleze definitiv si pe strada noastra. Si zicind asa, tata a oftat, mama la fel, si in camera s-a asternut o tacere grea si neprevestind nimic bun.

Read Full Post »

Domnul Iliescu a avut intr-adevar grija de noi, ceva mai incolo, cind venise vara si incepusera sa se coaca ciresele de iunie. Odata cu ciresele, in Bucuresti au sosit si minerii. Pina atunci, libertatea se dovedise a fi o chestie foarte misto, tocmai incepuseram sa-i descoperim adevaratele ei dimensiuni. Avea intr-adevar gust de Coca-Cola si de guma cu surprize. Cu democratia insa nu prea imi dadeam seama prea bine cum sta treaba, nu puteam s-o masor, nici s-o intuiesc, nu era de vinzare prin magazine, doar la televizor aparea destul de des, dar nu era chip sa te lamuresti in ce ape sa scalda. La scoala era frumos, scapaseram de poeziile patriotice, de matricole si bentite, nimanui nu-i mai trecea prin cap sa ne trimita brambura prin lume sa adunam ghinde si castane sau sa colectam sticle si borcane. In schimb, acum aveam Lambada, Michael Jackson si deja cam incepuseram sa ne saturam de cascaval de la ajutoare. Desi mie mi se parea totul foarte frumos, mama si cu tata erau de parere ca totusi asta nu era libertatea adevarata pe care o visasera ei. Credeau ca Revolutia fusese un fel de pacaleala, ca in fond nu se schimbase mare lucru si ca domnul Iliescu era de fapt un tovaras. Iar un tovaras ramane un tovaras, orice i-ai face (la fel ca lupul din proverb, care-si schimba parul, dar naravul ba), si asta nu e deloc bine pentru
tara noastra. Pentru ca, daca la putere erau “tot ei”, in felul asta democratia nu avea sa vina niciodata si la noi.
Din fericire, acum nu mai trebuia sa ne ascundem cind vorbeam de lucrurile astea si primisem (cu greu, totusi) permisiunea sa impartasesc si colegilor de la scoala parerile “mele” politice. Nu mai fusese nevoie nici sa ascundem radiatorul electric (in iarna care tocmai trecuse, caldura tot nu prea fusese, dar avusesem in schimb libertatea, care ne mai tinuse nitel de cald).Daca spuneai insa la scoala, unde se facea politica-n draci, ca Iliescu este un tovaras comunist, nu prea erai privit cu ochi buni. Se pare ca mare parte din copii (si chiar unii profesori) aveau inca nevoie sa aiba ceva de felul unui conducator iubit, care sa-i calauzeasca inainte si sa vegheze asupra lor, asa ca acum il gasisera pe tovarasul Iliescu, caruia sa-i aduca ce mai ramasese din omagiile fierbinti de odinioara… Mai ales Marineasca (tot precum lupul din proverb) ne tinea lungi predici la orele ei de dirigentie despre oamenii de bine care or sa salveze
tara. Printre ei stralucea, bineinteles, domnul Iliescu, care aparea tot mai des la televizor, impreuna cu alti oameni de bine care se ingrijeau de soarta noastra si a democratiei ce urma sa se nasca.
Numai ca democratia dadea semne ca vrea sa se nasca in alta parte, in urma unui travaliu lung si dureros. Si, de data asta, urma sa iau si eu parte la acest proces maret… Pentru a ajuta democratia sa se nasca la noi in tara, eu cu mama si cu tata ne duceam in fiecare dupa-amiaza in Piata Universitatii, unde se aduna foarte multa lume, venita acolo in acelasi scop ca si noi. Oamenii aceia, care erau denumiti in mod oficial “golani”, credeau ca Iliescu si “ai lui” sint niste tovarasi ipocriti si ca, in general, este de preferat sa fii mort decit sa fii comunist. Daca mama si tata erau de aceeasi parere cu ei si nu-i deranja sa fie luati pentru asta drept golani, atunci si eu m-am alaturat cauzei cu draga inima. Am acceptat ecusonul cu “Element destabilizator”, pe care un nene barbos mi l-a prins cu un bold in piept. Mama avea si ea o eticheta de “Golanca de moda veche”, iar tata era “Golan melancolic”.Dupa-amiezile petrecute in Piata Universitatii aveau un iz revolutionar-idealist minunat, care ma facea sa ma desprind de asfalt si sa plutesc, patrunsa de propria mea importanta. Eram o bucatica din Istorie si participam la ceva grandios: urma sa aducem, impreuna cu ceilalti golani din Piata, libertatea si democratia (alea adevarate!) in
Romania. Dedicata cu trup si suflet acestui nobil scop, tipam laolalta cu ceilalti lozinci instigatoare si ascultam cu evlavie discursurile pe care un tip firav cu barbuta le tinea de la unul din balcoanele Universitatii. Nu prea intelegeam mare lucru din ce spunea, in afara faptului ca trebuie sa luptam cu totii, cu mic cu mare, impotriva comunismului ascuns. Daca lupta consta in cintece si discursuri, nu mi se parea a fi prea grea si ma simteam pregatita sa recunosc comunismul, oricit de ascuns ar fi fost el, si sa-l combat din rasputeri…
Cind se insera si incepeau sa se aprinda luminitele in Piata, o luam pe jos cu parintii spre casa, tinindu-ne de mina toti trei, intr-un fel de exaltare mistica. Era caldut si placut si pe strazi mergeau oameni, ca si noi, probabil insufletiti de aceleasi ginduri. Dar, cum spuneam, nu peste mult timp, in Bucuresti au venit: luna iunie, ciresele pietroase si minerii. In ziua in care ei au sosit in capitala, incarcati in trenuri, cu hainele imbibate de praf negricios si cu picla in suflet, scoala aproape se sfirsise, iar eu stateam cu prietena mea Ioana la mine in camera si faceam planuri pentru vacanta. Incepuse sa se incalzeasca si in aer adia un miros varatic de vacanta. Noi aveam fuste scurte, in culori fosforescente si adidasi noi, cu sireturi de culori diferite. Stiam deja sa dansam Lambada la perfectie, aveam o colectie impresionanta de surprize cu masini si fotbalisti si eram amindoua indragostite de Ionut, ca mai toate fetele de la noi din clasa, dar el nu isi declarase inca nici o intentie fata de nici una dintre noi.

Read Full Post »

Special pt Petrica :))

In primele zile de dupa caderea Tovarasului, am trait cu totii intr-un entuziasm nebun. Pina si frate-miu, care de abia implinise vreun an si jumatate, scanda frenetic prin casa “Jos Ceausescu!”.
Existau insa destui oameni care nu se bucurau deloc de aceasta rasturnare brusca de situatie – aveam sa-mi dau seama in curind – si unul din ei era chiar diriga, Marineasca, fosta secretara de partid a scolii. In prima zi de dupa vacanta de iarna, cind ne adunaseram cu totii in clasa, imbracati cu hainele noastre cele mai bune si “occidentale”, sporovaind despre cum ne-am petrecut Revolutia, Marineasca a aparut in clasa, cu o mutra usor morcovita. Fara sa dea pe dinafara de entuziasm revolutionar (asa cum facea pe vremuri, cind ne vorbea despre realizari marete si depasiri de cincinale), s-a apucat sa insire niste povesti cu cuvinte frumoase, cam aceleasi pe care le auzisem si la televizor. A subliniat, in final, si ca tovarasul (pardon, domnul) Iliescu o sa aiba grija acum de noi toti. Dupa asta, ne-am intors cu totii din nou la treburile noastre, mai putin poza fostului Tovaras iubit, actual dictator nemernic, care disparuse de la locul ei, de deasupra tablei de scris, acolo unde statuse aninata ani de-a rindul, pina cind o mina revolutionara o daduse jos de la locul ei de cinste. In poze, Tovarasului nu-i dadeai mai mult de cincizeci de ani, desi, in realitate – vazuseram bine cu totii, in scena balconului de la Revolutie – era un mosulica foarte zbircit, cu voceam cam tremurata.
Pe acest mosulica, ce parea destul de inofensiv, il vazusem murind impuscat, in prima zi de Craciun. Nu ramasese din el decit o gramajoara de haine negre, linga un zid insingerat si o caciula, tot neagra, de astrahan. Linga el zacea si Tovarasa, purta un palton bej si pantofii ii zburasera din picioare. Avea de-abia o mina de par, moale si decolorat, deci cocul ceremonios pe care il vazusem la televizor de atitea ori, era probabil un fals… Asa cum zaceau acolo, linga zidul ala, morti definitiv, nu eram siguri daca sa ne bucuram sau nu. Pe de o parte, era bine, pentru ca astfel scapa tara de teroristi. (Nu stiam exact ce e ala un terorist, dar intelesesem de la televizor ca e un nene necunoscut, cel mai probabil strain, posibil arab – Ceausescu era prieten bun cu ei – care se ascundea pe acoperisurile blocurilor si tragea in oamenii de bine, care faceau Revolutia).  Pe de alta parte, nu era asa de bine, pentru ca era chiar ziua de Craciun si nu prea era frumos sa impusti oamenii in ziua aia sfinta – erau de parere bunicii, impreuna cu care asistasem la celebrul proces si apoi la executie. Oricum ar fi fost insa (“istoria va judeca”, spusese tata solemn, mai tirziu), in scurt timp totul a intrat intr-un ritm firesc, de parca Tovarasii nici n-ar fi existat de-adevaratelea, de parca totul ar fi fost numai un vis urit, o vrajitorie care s-a sfirsit brusc, lasind in urma un fel de amintire cetoasa. O vrajitorie la care luase parte o tara intreaga, timp de aproape jumatate de secol, si care se terminase dintr-o data cu un proces de o jumatate de ora si o sentinta la moarte.
Viata a mers inainte, chiar si pentru noi, elevii clasei a V-a B, care ne-am reintors la scoala veseli si nevinovati, dupa o vacanta prelungita de iarna. Democratia a inceput sa creasca, incet-incetisor, ca un copilas nesigur care abia deschide ochii spre lume, vegheata de oamenii de bine, in frunte cu un individ maruntel, cu tenul cam patat si pulovere de culoarea soarecelui. Era domnul, fost tovaras, Iliescu, despre care Marineasca ne promisese, in prima ei ora de dirigentie in libertate, ca va avea grija de noi toti.

Read Full Post »

Pina la urma, libertatea a venit si la noi, intr-o zi de iarna in care eu aveam oreion si stateam in casa, in pat, cu nu stiu ce carte de aventuri pe noptiera si ceaiuri fierbinti din plante medicinale. De abia incepuse vacanta de iarna, inca nu ninsese si libertatea astepta dupa colt., decisa sa vina. Din ce motive, numai ea stie, daca asteptase vacanta de iarna ca sa apara, daca atunci ii venise vremea, asa cum vine o vreme pentru orice lucru, sau daca fusese impinsa de cine stie ce conspiratie universala, forta oculta sau vointa divina. La televizor nu s-a vazut asta, s-au vazut doar niste imagini cu oameni bulucindu-se, agitind steaguri in fata unei cladiri inalte (care, ce coincidenta!, era chiar Televiziunea, de unde se transmitea totul), un elicopter luindu-si grabit zborul de pe un acoperis catre niste zari indepartate, tancuri inaintind pe un bulevard. Toate astea ne-au luat prin surprindere, eram in vacanta la bunici si oreionul nu ma lasa deloc in pace, aveam chiar si putina febra. Am deschis televizorul pentru ca ne anuntasera niste vecini ca se petrece ceva si ne-am asezat cu totii pe pat, cu picioarele taiate de emotie. Nu mai era nici o umbra de indoiala: se intimpla cu adevarat acolo, la Bucuresti, la televizor, ceva ce se numea “Revolutie” – invatasem la istorie despre ea, dar nu o vazusem niciodata de-adevaratelea, in direct, pe micul ecran.
Revolutia adevarata parea a fi o buluceala generala, cu oameni si flori si tancuri si steaguri, un  fel de film de actiune de la care dezertase regizorul si care era filmat de un operator amator. Din cind in cind, niste personaje total necunoscute se apucau sa ne vorbeasca, de la o masa acoperita in graba cu o pinza. Nu aveam televizor color, asa ca nu-mi dadeam seama de prea mare lucru. Dar, oricum, erau niste indivizi cu pulovere, multi dintre ei cam nebarbieriti, dar foarte inflacarati. Vorbeau unii peste altii si se intrerupeau mereu. Toti spuneau diverse cuvinte frumoase, libertatea era pe buzele tuturor, coborise deodata din neant si se intrupase printre noi, ca o zeitate misterioasa care sa lasase indelung asteptata si in cele din urma binevoise a-si lumina supusii. Mai era un cuvint cu rezonante la fel de magice care umplea aerul acelor zile – “democratie”. Habar n-aveam ce insemna aia, asa ca a trebuit sa-i rog pe bunici sa-mi explice. Se pare ca era tot o chestie buna, la fel de buna ca libertatea, insemna ca de acum inainte nu o sa mai avem un singur Tovaras atotstapinitor, care sa apara pe prima fila a tuturor manualelor de scoala si caruia sa trebuiasca sa-i aducem fierbinte omagiu cu fiecare ocazie. Se zvonea si ca se vor inchide scolile pentru o perioada, iar vacanta de iarna se va prelungi, pina cind se vor linisti apele. Era posibil chiar si sa nu mai avem uniforme – asta inca nu era batut in cuie, dar in tot cazul, la cravate si la trese trebuia sa renuntam. Epoca pionierilor si a soimilor a luat sfirsit, traiasca libertatea si democratia!
Unul dintre avantajele Revolutiei a fost disparitia totala a tovarasului Stanescu din vietile noastre, de parca nici nu ar fi existat vreodata. Chipul lui sters si mohorit cu ochi albastri a ramas numai o amintire stranie, ca o umbra a unui cosmar de mult trecut, despre care nici nu mai esti sigur daca chiar l-ai visat sau doar ti l-ai imaginat.
Singura afacere proasta cu Revolutia a fost, in schimb, ca am ramas fara Dacie, din cauza incapatinarii mamei, care refuzase cu indirjire culoarea albastru-cenusiu-spalacit, pierzind astfel unica ocazie de a achizitiona masina. Pentru ca dupa Revolutie, cind libertatea si democratia –  surori de cruce – au inceput sa se instaleze, au adus cu ele si o surioara mai mica – inflatia – care a facut preturile sa-si iasa din minti si sa creasca vazind cu ochii. Dupa vreo doi ani, tata a scos banii de Dacie si i-a luat cu ei mamei o pereche de pantofi…

Read Full Post »

Cit despre SECU, stiam clar ca exista pe undeva, era capabil de tot felul de rautati (ca de exemplu, sa vina si sa ne confiste aparatul de radio), numai ca nu-mi puteam imagina deloc cum arata. Mai tirziu, am aflat ca SECU asta, dintr-o entitate abstracta si infricosatoare, asemeni unui Bau-Bau atotprezent, s-a intrupat aievea, in carne si oase, in faptura stearsa a unui oarecare tovaras Stanescu. Tovarasul Stanescu a intrat neinvitat si pe nepusa-masa in viata noastra, mai precis a tatei, caruia i-a propus, la o intilnire conspirativa intr-o circiuma cam intunecoasa, sa devina unul de-ai lor. Un baiat cu ochi albastri. O mica rotita din acea gigantica masinarie infernala, care purta numele, aproape nevinovat, de SECU.
Tata, care niciodata nu a avut ochii albastri, ci intotdeauna numai caprui, a simtit fiori reci pe sira spinarii si un nod de spaima si oroare in git, cind a inteles ca i se propune sa fie “racolat”. A inceput sa indruge ceva, cum ca el e un om cumsecade, la locul lui, nu-i place sa se amestece in vietile oamenilor, nu are auzul prea dezvoltat, nici memoria prea buna, e mai curind cu capul in nori, nu-i place spritul, nu sta la birfe sau la betii, nu se pricepe la bancuri, nu vrea sa nenoroceasca pe nimeni, si, cel mai important lucru, nu stie sa faca dosare. Tovarasul Stanescu nu se lasa insa, cu una cu doua, insista dupa cum fusese invatat, subliniind avantajele acestei meserii subterane: pe de o parte, era datoria fireasca fata de Partid, care avea grija cu atita bunavointa de noi toti; pe de alta parte, viata devenea brusc mai usoara si diverse portite incepeau sa se deschida ca prin farmec, odata intrat in marea familie a baietilor cu ochi albastri.
In circiuma era intuneric, bautura n-avea nici un gust, tigara pe care tata o aprinsese, mai mult din nervozitate decit din placere, avea un gust innecacios si nesuferit, tovarasul rinjea cu un aer complice, folosindu-si tehnicile de persuasiune bine invatate: prima data te lua cu binisorul, cu avantajele si beneficiile, cu partea atragatoare si apetisanta, pentru a ajunge, in cele din urma, la amenintari (intii voalate, apoi violente) si alte lucruri, mai putin placute. Din fericire, cu tata nu a ajuns la asa ceva… Era prin noiembrie ’89, o seara geroasa si cam mohorita, cum devenise si viata insasi de ceva vreme incoace, o agonie terna care nu se mai sfirsea. Din cer incepusera sa se desprinda citiva fulgi razleti, de culoarea cenusei. Intreg universul incepuse sa aiba nuanta aceea cenusie. Atmosfera parea calma, dar ceva dospea dedesubt, tovarasul Stanescu poate stia el ceva despre asta, dar in ochii lui albastri, impenetrabili si ficsi nu se putea citi nimic. Afara, in strada, tata isi stringea gulerul paltonului si tremura – nu de frig, ci de frica si sila –, noaptea coborise tacuta peste oras si nimeni nu stia ce avea sa urmeze mai departe. Tata a promis ca va analiza cu multa aplicatie propunerea si s-a pomenit stringind in pumn o hirtiuta inghetata cu un numar secret de telefon, tovarasul zimbea cu ochii lui de gheata, spunind ca asteapta un raspuns pozitiv, tonul lui era foarte blind si prietenos, dar numai gindul ca era unul dintre Ei, dintre oamenii aceia fara chip care faceau parte din organizatia misterioasa infiltrata peste tot, iti ingheta singele in vine. Cu pumnii incordati si inima prinsa intr-o strinsoare rece, tata a pornit inapoi spre casa, prin noaptea cu gust de disperare si de frica. Aerul era pur si cristalin si in curind urma sa vina Craciunul. Undeva, ceva astepta, mocnind, clipa potrivita pentru a exploda…
“Ceausescu e un prost si pin’ la urma o sa cada!” imi spusese la scoala prietena mea Ioana, cu aerul cel mai natural din lume, desi cred ca habar n-avea ea de evenimentele care urmau sa se petreaca la Timisoara, de caderea “Zidului Rece”, de teroristi si grupuri de interese. Eu am tacut chitic, mi-am dat seama ca si Ioana cu ai ei ascultau, probabil, serile, acel post secret de radio despre care nu era voie deloc sa vorbim. Doar acolo mai auzeam chestii din care se desprindea cam aceeasi idee. Am tacut si m-am gindit la tata, care obisnuia sa-mi vorbeasca inainte de culcare, in ultimul timp tot mai des, despre lumea cu aroma de libertate de dincolo, in care unii oameni pur si simplu fugeau, doar cu hainele pe ei si cu inimile palpitind de emotie si speranta.

Read Full Post »

Revolutia nu ne-a adus numai cascaval olandez tras in tipla si abolirea brusca a uniformei. A venit ca un fulger in vietile noastre – un miracol atit de brusc, incit ne-a trebuit ceva timp ca sa-l intelegem si sa ne obisnuim cu schimbarea. Pentru ca nu-i chiar de colea sa pleci in vacanta de iarna (nu de Craciun), cu cravata rosie tivita cu tricolor la git, si sa te intorci cu blugi prespalati si convingerea ca de acum inainte vei putea sa bei Coca-Cola oricind ai chef. A fost un fel de cadou facut de un mos Craciun intirziat, pe care unii il asteptasera de aproape jumatate de secol. Era limpede ca cineva se gindise, in sfirsit, si la noi, chiar daca Revolutia nu fusese in fruntea listei de prioritati atunci cind ii trimisesem lista de cadouri Mosului. Eu, una, am vrut un  penar chinezesc si o papusa Barbie “originala”, nu din aia “gen Barbie”, care se mai gasea pe la librarii, dar care n-avea nici parul asa de matasos, nici picioarele asa de lungi si zvelte ca suratele ei din tarile capitaliste. Nu cerusem nicidecum caderea regimului si disparitia definitiva a Tovarasului si Tovarasei. Pentru ca, pur si simplu, nu credeam ca asa ceva ar fi posibil. Era clar ca Tovarasa si Tovarasul, din cite puteam vedea zilnic timp de doua ore la televizor (dar nu o faceam totusi, preferam sa prind desenele de la bulgari), din toate poeziile si cintecelele pe care le invatasem ani de zile despre ei, erau bine ancorati in vietile noastre de copii si acolo aveau sa ramana pentru totdeauna. Cel putin, daca o ascultai pe Marineasca vorbind la orele ei de dirigentie, deveneai absolut convins ca fotografia inramata de deasupra clasei, infatisand un nene destul de comun si teribil de retusat (mi-am dat seama de asta mult mai tirziu) avea sa ne vegheze de acolo, de sus, pina la sfirsitul zilelor noastre. Acelasi tovaras ne privea patern, de cum deschideai orice manual sau carte scolara, urmarindu-ne in timp ce ne pregateam sa devenim viitorul tarii. Era pretutindeni, pe buzele tuturor si nu avea sa mai plece nicicind. Eu asa credeam si gindul asta nu ma facea sa ma simt nici prea trista, nici prea disperata. Imi parea doar rau pentru tata, care se incapatina sa creada ca “intr-o buna zi, vom trai intr-o
tara libera”. In tara asta libera – imi explica el – vom putea sa mergem la magazin sa cumparam ce vrem noi, inclusiv Pepsi, vom avea caldura si apa calda in fiecare zi din iarna si, cel mai important, vom putea sa spunem ce vrem noi, oricind si oriunde. Nu ne va mai fi frica! Si vom avea multe desene animate, imi mai promitea tata, in serile friguroase de februarie, cind stateam cu totii zgribuliti sub patura.
Cica tata vazuse libertatea pe bune, cind fusese plecat in delegatie in America, avea chiar si o statuie acolo libertatea asta, intr-un oras frumos si plin de blocuri inalte, care se numeau zgiriie-nori si se intindeau pina hat-departe, spre cerul albastru si fara nori. Ce sa zic, libertatea suna bine, mai ales insotita de desene animate la discretie, dar nu credeam sa vina prea curind pe strada noastra! Tata asa era mereu, cu capul in nori, mai ales dupa ce asculta o emisiune ciudata la radio, stind chircit pe un taburet in bucatarie, cu urechea aproape lipita de difuzor si tresarind nervos ori de cite ori se auzeau zgomote de pasi afara, pe holul blocului. Daca cineva batea la usa sau chiar suna la sonerie, tata oprea imediat radioul, enervindu-se ingrozitor, il ducea in alta camera si ma bodoganea a nu stiu cita oara sa nu care cumva sa spun la scoala, la joaca, sau aiurea, ce am auzit pe la radio. Devenisem astfel partasa la un secret din  lumea oamenilor mari, o taina foarte importanta si care era musai sa ramina o taina, ceea ce ma umplea de mindrie si importanta. Tata si mama imi explicasera destul de clar ca ala era un post periculos, interzis, si ca e mai bine pentru toata lumea sa nu impartasesc nimanui acest secret. Atrasa de clandestinitate ca musca de lipici, stateam si eu serile, cot la cot cu ei, cu urechea lipita de difuzorul radioului, respirind cu nesat acelasi aer ilegal, care ma facea sa ma simt, a doua zi la scoala, superioara tuturor colegilor de clasa. Ei probabil inca mai credeau ca cea mai buna chestie care ti se poate intimpla in viata asta de elev este sa dai mina cu Tovarasul sau Tovarasa, la vreo festivitate de 1 Mai sau 23 August. Totusi, daca puteam pricepe ca vocea de la radio, care spunea lucruri subversive, trebuia pe data redusa la tacere ori de cite ori suna vreun vecin la
usa, nu puteam sa pricep in ruptul capului de ce acelasi lucru trebuia sa se intimple cu radiatorul sau caloriferul electric, pe care mama il punea seara ca sa dezghete apartamentul. Ca Tovarasul si Tovarasa puteau fi deranjati de ce spunea vocea despre ei era ceva normal, dar ce problema aveau ei cu caloriferul propriu si personal, asta nu reuseam deloc sa inteleg.
Mama imi repeta mereu ca vecinii vorbesc, chiar si colegii de la scoala vorbesc, toata lumea se pare ca nu avea alta treaba decit sa plimbe vorbele din gura-n gura, de aceea era mai bine ca eu sa nu povestesc nimanui nimic “din casa”. Ea si cu tata mai pomeneau mereu de o chestie obscura si bizara, care se numea SECU, de niste baieti cu ochii albastri care au impinzit orasul, ca niste duhuri nevazute, de instalatii complicate cu microfoane ingropate in pereti si dispozitive miraculoase de ascultat telefoanele, precum si de niste animalute poreclite “sopirle”, care dupa nume pareau a fi chiar simpatice. Baieti cu ochi albastri vazusem si eu destui, era unul chiar la coltul blocului nostru, mereu intr-un palton gri (care oscila intre gri-sobolan si gri-petrol, depinde in ce fel se colorau norii pe cer) si cu parul blond spalacit. Nu parea in stare sa faca vreun rau cuiva si, in cea mai mare parte a timpului, avea o mutra plouata si o privire cam timpa. Uneori mi-era si mila de el, cind il vedeam de sus, de la fereastra camerei mele, cum sta cumintel in ploaia rece de noiembrie.

Read Full Post »