Ce mi-a placut la TIFF – 1

M-am lasat de blog de lene. Tot de lene pun acum un fragment dintr-un articol in curs de aparitie. Despre ce mi-a placut la TIFF, dupa cum se vede si din titlu.

 

Supradoză de cinema

Ca începătoare într-ale festivalurilor, am luat startul timid cu două filme pe zi, am continuat cu trei, am sărit apoi la patru, m-am lăcomit chiar la cinci, mi-am dat seama că e prea mult, m-am întors la trei, cifră cu care m-am simţit confortabil, în final. Dacă drumurile vă poartă vreodată pe la vreu festival de film, pregătiţi-vă pentru o experienţă unică: goana după filme. Să alergi de la un cinematograf la altul, uitînd de prînz sau de cină, făcînd calcule complicate cu creionul în mînă: dacă fug repede de la cinema Republica la Victoria, oare mai apuc ceva din filmul ăla danez sau mai bine rămîn la Arta, la un documentar? TIFF-ul rămîne o experienţă plăcută, care te face să te îndrăgosteşti iremediabil de Cluj şi de atmosfera de festival, cu regretul că – la fel ca-n viaţă –  nu le poţi vedea/ avea pe toate si cu dorinţa de a face o pauză de filme cel puţin o lună, pentru a putea să digeri tot ce ai văzut, uneori de-a valma.

 

Un festival muzical

Nu ştiu unii cum au fost – ocupaţi să bifeze toate filmele din competiţie şi conferinţele de presă – dar pe alţii secţiunea “Doc’n’roll” de anul acesta i-a expediat direct într-un paradis la care tînjesc, probabil, toţi iubitorii de muzică şi film. Greu de ales între Patti Smith, Red Hot Chilli Peppers, Lou Reed şi Shine A Light (documentarul lui Martin Scorsese despre Rolling Stones), dar probabil cea mai bună alegere a fost Joe Strummer: The future is unwritten (regia Julien Temple), un film de aproape două ore despre solistul trupei The Clash, o cronică extaziantă despre naşterea unui simbol punk şi despre o epocă în care se făcea nu doar muzică, ci revoluţie.

 

 

Tot într-un soi de extaz te duce şi filmul I’m not there al lui Tod Haynes despre o altă legendă pop-cult.  Inspirat din “multiplele vieţi ale domnului Bob Dylan” – vezi generic –  filmul e un poem construit pe mai multe planuri: copilul crescut cu blues-ul în sînge, poetul revoltat, îndrăgostitul, vedeta cu alură androgină (interpretată electrizant de Cate Blanchett) sfidînd mecanismul ipocrit al showbiz-ului,  refugiatul ajuns la maturitate în mijlocul naturii. Planurile se contrazic şi se seduc permanent, capturînd într-un mozaic de muzică, emoţii, simboluri desprinse din vise, imagini ameţitoare şi secvenţe suprarealiste, o parte din esenţa unei personalităţi cameleonice. Un film care se trăieşte cu inima pulsînd de emoţie şi care te face să te repezi la cel mai apropiat youtube pentru încă o porţie de Bob Dylan (ce păcat că prin cluburile locale nu se găsea nici o mostră, fiind însă la mare preţ “I will survive” şi “YMCA”!).

 

(scena mea preferata din film)

 

Şi mult aşteptatul Control al lui Anton Corbijn spune povestea unei legende rock – solistul Ian Curtis al trupei Joy Division, sinucis la mai puţin de 24 de ani – dar dintr-o perspectivă foarte umană şi caldă, deşi o face în imagini alb-negru, scăldate într-o lumină întunecată. De văzut mai ales pentru performanţa lui Sam Riley, recompensat cu o mulţime de premii pentru acest rol de muzician posedat!

 

 

 

Ce am priceput eu din filmele astea (da’ n-am scris in articol din motive 1. de spatiu si 2. ca sa nu rida cronicarii mai experimentati de mine): faza cu tipii astia care faceau muzica (& revolutie, ca asa se facea pe atunci, in anii ’70) e, de fapt, foarte trista. Ei cintau dintr-o revolta care-i macina ingrozitor, dar – perversitatea sortii! – revolta se vinde al naibii de bine astfel incit, in scurt timp, intrau, cu revolta lor cu tot, intr-o masinarie de facut bani, intr-un fel de aparat al mainstreamului care-i golea pe dinauntru si se trezeau, in final, cu o revolta care nu mai era a lor. Nu-si mai gaseau drumul, isi pierd eau miza si-atunci incepea sa se duca naibii totul.

“Am facut toate greselile clasice pe care le poate face o trupa, desi exact asta ne-am propus sa nu facem!” spune Joe Strummer mai la batrinete. Droguri, certuri, orgolii, conflicte etc, pina la sinucidere (vezi Ian Curtis – desi acolo e vorba si despre alte lucruri: dragoste, infidelitate, boala, neputinta, urmele unei greseli din tinerete). Am plins cu lacrimi de crocodil la toate cele trei filme 🙂

Read Full Post »

Ce am invatat

Intr-o seara ploioasa, m-am nimerit din greseala – incurcind datele, orele si persoanele, ca de obicei – intr-un loc in care se povestea despre mituri, legende si credinte populare. Pentru ca oamenii au fost draguti – mi-au zis “ei, acum daca tot ai venit, nu vrei sa ramai?”, iar mie mi-era jena sa spun nu (deja simtindu-ma ca o incurca-lume) – am ramas. Nu mi-a parut rau, din mai multe motive. Unul este ca am auzit citeva lucruri frumoase, de care habar n-avusesem…

lumea a fost facuta intr-o zi de marti

vircolacii maninca soarele si luna

raiul este un loc la rasarit

la Apa Simbetei se termnina pamintul si lumea noastra

ostrov inseamna insula cu cetate

ielele fura apa vie

solomonierii sint niste intelepti care, dupa sapte ani de stat sub pamint, au invatat sa calareasca balaurii

in balada, eroul moare intotdeauna, in timp ce in basm invinge

acolo unde este un strigoi viu, nu ploua niciodata

incrincenat inseamna, in romana veche, plin de singe

de pastele Blajinilor, taranii fac petrecere in cimitir

Tot acolo am aflat ce-i acela un pricolici: un nene care se transforma, din cind in cind, in animal – cel mai adesea in caine. Treaba e reversibila, adica dupa ce musca citiva cetateni, se transforma la loc in om si nu-si mai aminteste nimic. Povestitoarea istorisea ca, pe cind era ea mica, in satul bunicii ei circula urmatoarea poveste: cica o taranca merge pe un pod (chestie plina de simboluri) si o musca un caine de catrinta. La intoarcere, pe acelasi pod se intilneste cu o vecina care ii raspunde la salut si ii zimbeste. Intre dinti i se zareste un fir rosu, de catrinta…

Chestia m-a cutremurat, ba chiar mi-a facut parul maciuca, desi nu contine nici o imagine horror.

Cind am plecat, ploaia se oprise si am luat-o pe jos, pe niste strazi pustii. Ma simteam foarte bine, pina cind, dintr-o curte, m-au atacat pe neasteptate niste caini.

Read Full Post »

Vine primavara!

E soare si frumos, o sa apara brebeneii, simbata am vazut un papagal verde in fata la Carturesti, l-am terminat de citit pe Sasa si cica in curind o sa-mi soseasca prin posta si Ilie Cazane junior, editia completa – deci o sa fac cunostinta cu spiritul lui Marx, ura!

Read Full Post »

Narcisisme

La liberty pe blog un test, care cica iti spune ce carte ai fi dac-ai fi. Eu nu rezist la teste, oricit de cretine ar fi 🙂 Mi-a iesit Lolita. Nu ca nu mi-ar fi placut Lolita, ca si Ada (si ardoarea), da’ totusi ma gindesc oare nu mai mult nenea ala Humbert era imoral & obsedat? Why blame it on the girl?! Mie Lolita mi se parea o victima (ma rog, nu una nevinovata, ce-i drept!)…

You’re Lolita!
by Vladimir Nabokov
Considered by most to be depraved and immoral, you are obsessed with sex. What really tantalizes you is that which deviates from societal standards in every way, though you admit that this probably isn’t the best and you’re not sure what causes this desire. Nonetheless, you’ve done some pretty nefarious things in your life, and probably gotten caught for them. The names have been changed, but the problems are real. Please stay away from children.

P.S. In alta ordine de idei, ma bucur ca s-au mai rarit cautarile de “tite mari” pe net. Acest blog a inceput sa fie gasit de oameni care cauta knut hamsun si printese uitate, in egala masura, ceea ce nu poate decit sa ma bucure.

Read Full Post »

Happy-happy, joy-joy… si-un pic sad

Cel mai induiosator cadou de adio se compune din: o carte virtuala cu magi si dragonitze (intr-un CD pictat), un oracol cu insemnari si urari care mai de care mai traznite (si cu tzigancusa pe coperta – prietenii stiu de ce!), martisor cu printesa, zambile, stinjenei, zimbete, tigari de la revedere. Ieri am fumat de nu stiu cite ori “ultima tigara”…

Ce frumoasa despartire!

Read Full Post »

Umbra lui Kafka la Praga – 2

 

Cele patru doamne ale lui Franz Kafka

Nu are haz să te duci la Kafka Museum, decît dacă în prealabil ai avut conversaţia următoare cu un puşti care se uită cam des în oglindă şi-şi aranjează freza cu aer rebel în toate vitrinele: “Păi şi… care-i faza cu Kafka ăsta? “ – întreabă el nedumerit. “Păi a fost aşa, un mare scriitor…”, “Aha. Şi-a avut o casă, nu?, “Îhî”, “Deci a fost un scriitor care-a avut o casă”, “Păi, cam aşa!”, “Bun, şi… care-i faza?”. Faza e că, de fapt, Kafka Museum, pe care-l găseşti mai greu pe malul Vltavei, într-o zi foarte noroasă, nu e o casă memorială (în realitate, Kafka nici nu a locuit acolo), ci un loc care vrea cu tot dinadinsul să iasă din tiparele plicticoase ale unui muzeu, încercînd să te scoată din amorţeala turistică şi să te arunce pentru cîteva momente într-o altă lume. Nu, nu vei ieşi de acolo metamorfozat în gîndac, dar vei putea să-l suni, de la un vechi telefon negru, pe un anume domn Karl Rossman, dintr-o cameră cufundată în întuneric, cu aspect de morgă, în care în fiecare sertar odihneşte cîte un personaj; vei privi, într-o cameră albă, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, un castel care se-nalţă din linii nesigure şi-apoi dispare cu totul; vei urmări arborele genealogic compus din vechi fotografii, ascultînd un refren obsedant care vine, parcă, dintr-o cutiuţă muzicală stricată; vei citi, proiectate pe o pînză de sac, scrisorile sale către Felice Bauer, care se şterg literă cu literă, lăsînd loc unui portret aburit; le vei cunoaşte pe cele patru doamne ale sale, Felice, Julie, Milena si Dora – şi tot atîtea poveşti de dragoste triste, cronici ale unei căsătorii mereu amînate. Suspendate în cutii luminate, chipurile lor se suprapun fantomatic, de parcă ar fi patru feţe ale aceleiaşi unice femei. Vei ieşi de acolo, poate uşor emoţionat, poate dorindu-ţi (dacă n-ai făcut-o deja) să (re)citeşti cărţile acestui scriitor care a avut o casă, iar acum are: un muzeu, o piaţă, o cafenea, o librărie, o expoziţie şi nici un sortiment de bomboane de ciocolată.

Acum, că ai bifat şi ultimul obiectiv pe listă, nu-ţi mai rămîne decît să o iei uşurel spre casă…

 Auzite în Viena, la întoarcere

Poate că n-aţi citit în ziare, dar e oficial: românii au cucerit Viena! Nu îţi trebuie mai mult de 24 de ore ca să ai certitudinea acestui fapt, care pare, la prima vedere, de necrezut. Oriunde te duci, la cafenea, restaurant, bar, magazine mari şi butice mici, pe străzi şi bulevarde (nu şi la muzee, e adevărat!), urechile îţi vor fi mîngîiate de dulcele grai românesc. “Ia zi, fată, să-mi iau blugii ăştia?”, “Da, fată, ce dracu’! Îs numa’ cinci euro!”, “Auzi, iubi, cum îmi vine?”, “Bă, să-i iau lu’ ala micu’ şi pantaloni? I-am luat decît geacă, nu ştiu… Hai mă, dă-l dreacu, că are destui!”, “Aoleu, ce mă dor picioareleeee!”, “Da’ mai stai, dragă, mult la cabină?”, “Ăştia-s creveţi d-ăia… de le zice şrimpşi?”, “Bă, e cam amendă aicea, hai să mai vedem şi-n altă parte!”, “Ce te uiţi, domle, care-i treaba? Ce, ai stat în spatele meu ca să mă urmăreşti? Aşa vorbim noi românii, mai tare!”, “Pai uite, mă, la ei e curat pă strada! Şi-şi lasă biciclete aşa, nici nu le leagă! Pai să fi fost astea la noi, imediat le ciordea vreunu’!”, “Dom’le, nici nu se compară!”, “Mai ai, mă, bani pă card, sau scot io euro?”, “Auzi, fetele, e scump aicea, la pensiune?”, “Am vorbit cu cumnată-mea, cica-i zăpada-n ţară cît casa!” şi cîte şi mai cîte alte vorbe de duh.

Trei indicii pentru a-ţi recunoaşte compatrioţii: merg în grup, vorbesc tare şi au multe pungi. Dacă vrei să scapi de ei, intră la nimereală într-un muzeu. Fugi de magazinele cu reduceri. Intră seara într-un bar complet uncool, cum ar fi Shamrock, unde nimeni nu vine să-şi arate ţoalele nou-cumpărate; un soi de irish pub imbibat de fum, cu mese soioase şi cu toaletă jegoasă, care mai păstrează afişe cu formaţii rock de prin ‘80. Nişte turiste scandinave (după vorbă, după port), se îmbată cu spor la o masă, jucînd un joc de tabără cu sticlele de bere. Alături, un cuplu de punkeri se pupă cu foc, aproape căzînd de pe scaune de atîta pasiune. Un scoţian cu nasul roşu face o declaraţie înfocată cui vrea să-l asculte, sorbind din cînd în cînd din halbă. Du-te la bar, uită-te îndelung pe lista de băuturi, bodogănind revoltat că “astea-s preţuri pentru asemenea bodegă?”, fă-i semn barmanului şi cere într-o engleză de baltă one coke, one scotch, one beer, parafrazîndu-l involuntar pe Lee Hooker, întreabă-l speriat how much?, zăngănindu-ţi mărunţişul în buzunare şi apoi ascultă-i uimit, şi totuşi încîntat, răspunsul: “Paişpe nouăjnouă, frate!”. După aia poţi să bei cu el, Cristi din Sibiu, pînă dimineaţa, aflînd amănunte picante despre viaţa unui barman român într-un Irish pub vienez. “Băi, sînt aici de doişpe ani şi niciodată nu mi-am luat bilet de tramvai sau de metrou. În toţi anii ăştia, m-a prins controlu’ de vreo patru ori şi-am plătit vreo cincizeci de euro amendă. Păi îţi dai seama, dacă plăteam io abonamente în doişpe ani, că se strîngeau de zece, ce zic, de douăj’ de ori mai mult? Da’ ăştia sînt aşa de corecţi, că n-au nevoie de control. Pai dacă iarna nici n-apucă să se pună zăpada! Deci cum dă un fulg de zăpadă, ei –  gata! – bagă maşinile şi-ntr-o oră nici nu se cunoaşte c-ar fi nins. Tu ştii ce dor îmi e mie de zăpadă d-aia mare?”

Read Full Post »

Umbra lui Kafka la Praga – 1

  

Cel mai bine la Praga este să soseşti în miez de noapte, după un drum lung cu maşina prin Europa. Să crape pietrele de frig, să fie străzile pustii şi barurile închise, încît să n-ai de ales şi să ţipi de fericire cînd mai găseşti, la un colţ de stradă, o tarabă cu cîrnaţi care sfîrîie pe grătar. Cîrnaţii au multă ceapă inclusă-n preţ şi-ţi sînt serviţi de o tanti somnoroasă care nu ştie o boabă englezeşte, dar care, citind fără prea mare greutate frigul încremenit pe chipul tău, îţi oferă, clipind matern, un pahar cu lichid misterios. Ar fi trebuit să fie ceai, dar e mai mult rom, care îţi arde gîtul şi te proiectează dintr-o dată într-o stare de veselie tembelă, aşa că ajungi să te saluţi cu toţi italienii beţi, proaspăt ieşiţi din cîrciumi la ora închiderii, bălăngănindu-se pe străzi şi fredonînd melodii la modă. La un colţ de stradă, doi negri te îmbie cu marijuana proaspătă, dar tu treci mai departe, fiindcă după ceaiul ăla arzător nu mai ai nevoie de nici un stimulent, nici măcar de vreuna din fetele fierbinţi care mai dansează din inerţie pe vreun bar. Deşi eşti îmbiat cu bere gratis, nu intri nicăieri, preferi să dormi în maşină pînă cînd se face ora de cazare.

A doua zi de dimineaţă, e bine să o iei încet… Pornind de la ipoteza simplă şi verificată că “Praga nu-i ca Viena”, umblînd prin capitala Cehiei ajungi repede la concluzia că nici Kafka nu-i ca Mozart. Nu s-au inventat bomboane de ciocolată cu marţipan care să-i poarte numele, nici lichioruri cu chipul său pe ambalajul de staniol, nu este trecut la categoria obiective turistice şi, deşi în ghidul de buzunar apare la secţiunea “Art & Entertainment”, nu găseşti nici o adresă exactă în dreptul lăcaşului unde amintirea acestui domn este păstrată. Trebuie, aşadar, să-l găseşti de unul singur, traversînd pieţe şi poduri, afundîndu-te în străduţele pietruite, cu case de păpuşi în care – întîmplător sau nu – se vînd matrioşti cu chipuri de lideri politici şi marionete care par că doar se odihnesc după ce au dănţuit toată noaptea; trebuie să întrebi în dreapta şi-n stînga localnicii, iar ei să te direcţioneze naiv ori către piaţa cu numele scriitorului, ori către vreo expoziţie biografică sau vreo librărie micuţă, să ridice din umeri miraţi, să încerce să-ţi vîndă la preţ redus “The Kafka City Tour” sau să-ţi indice, plictisiţi, să-ţi cumperi naibii o hartă. Cum n-ai de ales decît să colinzi oraşul în lung şi-n lat, iar frigul face-n cotinuare să crape pietrele vechi de cîteva sute de ani, trebuie să intri undeva să te-ncălzeşti. La o ciocolată fierbinte, la un gulaş în coajă de pîine sau, de ce nu, la vreun muzeu.

Comunismul, între fast-food şi cazinou

De pe afişele proaspăt-înfiinţatului muzeu al comunismului, un ursuleţ cu mitralieră şi o matrioşkă cu rînjet sadic te îmbie să treci pragul acestui loc, dînd drept punct de reper Mc Donald’s-ul de pe principala stradă de shopping. O stranie ironie a sorţii a făcut ca acest muzeu micuţ să-şi găsească sediul între două locuri de dezmăţ capitalist: un Mc Donald’ şi un cazinou. De fapt, e greu să-l numeşti muzeu, în ideea în care un muzeu al zilelor noastre ar trebui să fie ceva mai mult decît o simplă aglomerare, fără prea mare noimă, de obiecte prăfuite, însoţite de panouri cu legende explicative, pentru a spera să treazească privitorului vreo reacţie autentică. La Muzeul Comunismului din Praga găseşti, la kilogram, busturi de lideri, cîteva tablouri în stil realist-socialist, o duzină de conserve de mazăre, nişte bănci cu manuale şcolare, fotografii, un fel de machetă a zidului Berlinului, acoperit cu graffiti, şi multe, prea multe panouri explicative, pe care vizitatorii nu au răbdare să le citească pînă la capăt, fiind mult mai interesaţi să se fotografieze cu statuia în mărime naturală a tătucului sovietic, pentru ca apoi să-şi lase impresiile în cartea de oaspeţi. De acolo poţi afla, de pildă, de la domnişoarele Camelia & Raluca, un adevăr de netăgăduit (“Comunismu’ sucks!”), la fel şi de la brazilianul Jose (“Communism rules!”), pentru ca în final să primeşti scuzele rusului Oleg, în numele compatrioţilor săi, pentru “crimele poporului sovietic” în faţa umanităţii; tot Oleg recomandă, mai apoi, “să ne amintim din comunism şi lucrurile bune”, uitind însă să precizeze care sînt acelea.

Nu-ţi rămîne decît să ieşi de la muzeu, fără să cumperi de la raionul de suveniruri vreo decoraţie vintage pentru merite deosebite în cîmpul muncii şi să te opreşti alături, la Mac, pentru un happy-meal cu jucărie inclusă. Nu intra în cazinou, pentru că-ţi vei pierde toţi banii!

   

Tortura medievală, păpuşi de porţelan, lucruri necurate

Muzeul torturii este o altă glumă de muzeu care încearcă să vîndă, la preţ destul de mare, nişte poveşti horror însoţite de recuzita aferentă, cică originală, din vremurile Inchiziţiei. Spărgătorul de capete, ţeapa tip Ţepeş, zdrobitorul de genunchi şi centura de castitate “pentru bărbaţi din metal” sînt expuse foarte cuminţi în vitrine şi nu reuşesc să stîrnească decît declaraţii pline de drăgălăşenie de tipul: “Te iubesc, fraierule!” (scrisă de Manuela din România în guest book), “Şi eu la fel, proasto!” (răspunsul lui Marcel, tot din România) sau întrebări naive precum: “Pot să incerc astea pe prietenul meu acasă?” şi “Cum să fac rost de o slujbă aici?”. Opreşte-te apoi în faţa unui turnuleţ, altminteri discret, la intrarea căruia scrie cu litere colorate Toy Museum. Înăuntru, de vei urca cele trei etaje pe o scăriţă întortocheată şi vei plăti nici mai mult, nici mai puţin decît doi euro unei doamne cu privire senină, vei găsi cel mai frumos locşor care s-a născocit pentru copiii mai mici sau mai mari. Dacă nu caşti gura pe acolo vreo oră, aducîndu-ţi aminte de ursuleţul de plus cu urechi roase, din copilărie, de soldăţelul de plumb cu culorile scorojite de atîta joacă, sau de păpuşa cu nasul ciobit si forme imperfecte pe care o smotoceai pe vremuri, cu un entuziasm vecin cu cruzimea, înseamnă că ai devenit ingrozitor de adult!

Nu mai zăbovi, aşadar, în turnul fermecat dacă nu eşti copil, ci treci mai departe, pe podul Carol, prin iureşul de turişti pe care frigul nu-i sperie, prefă-te că nu-i auzi pe cei cîţiva români rătăciţi care vobesc tare (“Băăă, hai odată că am obosit!”), acoperind tot zumzetul asiaticilor care declanşează blitz după blitz, încearcă să intri la palatul regal, dar fă cale întoarsă cînd vezi coada de la bilete, pentru că doar te-ai săturat de cozi după o viaţă-ntreagă de stat la ele, pozează tot ce vezi, dar obligatoriu nevasta cu rîul în fundal şi prietenii cu grupul de statui înnegrit de vreme în spate, plînge-te neapărat de frig, de vînt, de aglomeraţie, de manierele compatrioţilor aflaţi în vacanţă şi de preţul vinul fiert de la tarabe, care nici măcar bun nu e. Oferă-ţi “The River Tour” şi zgribuleşte-te confortabil într-un vaporaş care alunecă pe Vltava cea cenuşie; chiar dacă degeri, măcar ai ce povesti la întoarcere, asta dacă nu cumva ai avut norocul să vezi şi Codex Gigas, a.k.a. Biblia Diavolului, alias “cel mai mare manuscris medieval”, însoţit de o legendă numai bună să atragă turiştii. La Biblia asta se intră cu programare, cîte zece minute, ca la doctor, destul ca să-ţi aprindă imaginaţia şi să începi să faci scenarii tip “Codul lui Da Vinci”, în timp ce mergi la shopping pe strada principală, calculind cu telefonul mobil cîţi lei fac o sută de coroane. De fapt, ar fi mai simplu să întrebi direct vînzătorul, pentru că e tot din România…

Read Full Post »

Ce mi-a iesit la testul de printese:

Domnişoarelor de după
cele de până acum,
inima li-i as de cupă [♥ ]
decupat dintr-un album
vechi, cu spiriduşi şi zâne
pentru care orice zi e,
prin pădurile păgâne,
un prilej de poezie,
cam dulceagă şi rozé,
ce se deapănă ca vata
cea de zahăr, – până e
feeria noastră gata,
când domniţele suspină…
Şi-şi aşteaptă,-n ceasul dalb,
câte-o tânără despină
Făt-Frumosul, pe cal alb.

cine mai doreste, cine mai pofteste, cine (se) mai viseaza, poftim aici link:

http://atelier.liternet.ro/articol/5190/Serban-Foarta/Test-pentru-printese.html

Read Full Post »

Unde o s-ajunga lumea asta???

Nu mai pot sa tac! Inteleg ca oamenii cauta de zor pe net fete/femei/gagici si chiar fetitze cu tite mari. E omeneste, e fireste!

Dar “baieti cu tite mari”? Ptiu, drace! Cit de pervers poti sa fii?

Read Full Post »

Misterele Brailei, mai vechi si mai noi – 1

Pe vremuri – spun bătrînii oraşului de pe malul Dunării şi după tonul lor, brusc însufleţit, şi luminiţele care reîncep să le sclipească în ochi, nu ai cum să nu-i crezi –  acolo era un alt oraş. Un oraş frumos şi plin de viaţă. Negustori şi armatori greci, şi mai ales evrei, aveau afaceri mai mici sau mai mari în oraş, iar portul era în mare agitaţie şi navele aveau mereu ceva de descărcat şi de încărcat. Prăvăliile, atelierele şi cîrciumile se iţeau una dupa alta pe străzi şi străzile erau întotdeauna într-o animaţie colorată. Tinerii se întorceau dimineaţa cîntînd de la chefuri, iar domnişoarele se întreceau etalîndu-şi rochiile pe faleza Dunării, spre înserat, chicotind emoţionate în spatele voaletelor delicate. Chiar şi fetele mai sărace ieşeau la promenadă seara, în grupuri mari şi cu pălării ceva mai ponosite, dar întotdeauna mergeau pe celalalt trotuar decît cele bogate, în virtutea unor legi nescrise. Cel puţin aşa se povesteşte…

Balurile (“chermezele”) se ţineau lanţ şi perechile se făceau şi se desfăceau cu o uşurinţă ameţitoare, cu viteza şi graţia unui vals. Romanţele răsunau din grădinile de vară şi vinul curgea, fie pentru a sărbători orice prilej se nimerea, fie pentru a îneca amarul inimilor părăsite sau trădate.Poveştile astea frumoase din vremurile bune ale Brăilei ţin pînă prin anii ‘50. Apoi încep celelalte, cu arestări, confiscări şi naţionalizări, iar luminiţele din ochi şi glasul duios-nostalgic se schimbă brusc, odată cu subiectul.

La promenadă prin Brăila Nouă

Tot ascultînd astfel de istorii, îmbibate de nostalgie şi idealizate de trecerea anilor, spuse de bătrînei simpatici, pentru care amintirile sînt mereu prezente si vii, ajungi să iubeşti într-un fel oraşul. Să-l ţi-l imaginezi scăldat într-o strălucire desuetă. Te aştepţi să întîlneşti la tot pasul urme ale acelei La Belle Époque, mărturii ale poveştilor din alte vremuri.Dacă te plimbi prin centrul şi partea veche a oraşului, le întîlneşti într-adevăr, numai că nu sînt scăldate de acea strălucire, ci mai degrabă par atinse de microbul uitării şi degradării. Casele frumoase, vechi, cu ferestre înalte şi împodobite cu stucaturi sînt singurele care mai amintesc de poveştile bunicilor despre vremurile de odinioară. Numai că faţadele sînt atît de scorojite, cele mai multe dintre ele, încît nu reuşesc decît să te întristeze. Singurele încercări de a le mai salva de la paragină şi uitare sînt termopanele, puse de către unii proprietari mai înstăriţi. Cu puţin efort de imaginaţie, casele astea vechi, cu straturi succesive de tencuială coşcovită, în culori calde, te-ar putea duce cu gîndul la Italia. Dar te trezesc repede la realitate următoarele elemente, ce ţin de specificul local (în această ordine): un cîine de pripas cam jigărit, care-şi face veacul în stradă, cautînd ceva de-ale gurii; nişte dărîmături şi gropi la un colţ de stradă, din care se iţesc diverse gunoaie; un copilaş cam oacheş, cîntînd tărăganat “Ciiine-i norocooos pe lumeee, Să îmi dea un baaan şi mieee!”.

Odată trezit astfel la realitate şi conştient că străduţele italieneşti şi vremurile de altădată sînt doar un vis frumos, îţi îndrepţi paşii către Centru. Pe lîngă micul parc din centru (cu flori şi bănci şi ceasul, în faţa caruia îşi dădeau întîlnire, de obicei, perechile de îndrăgostiţi), acum te întîmpină pe toate trotuarele, mai-mai să te impiedici de ele, o puzderie de panouri şi panouaşe publicitare. Cel mai bun curs valutar. Parchet laminat, satisfacţie garantată. Amanet avantajos. Preţuri mici, calitate extra. Transport Spania-Italia ieftin şi sigur.

  

Mai departe, dacă reuşeşti să treci cu bine de ele, îţi poţi continua drumul pe strada pietonieră, unde altădată se făcea “promenadă” şi unde acum poti admira magazinele “centrale”. Magazinele amintesc de anii sălbatici de după Revoluţie, pe cînd găseai convieţuind laolaltă în aceaşi butică tigări, blugi turceşti, casetofoane şi bunuri de larg consum. Denumirile sînt tot în spirit post-decembrist: Myky, Roxy, Ştefy, Eleny (orice banal “i” trebuie musai transformat într-un pretenţios “y”, pentru un flavour mai occidental), urmate de inefabilele Comexim, Impex sau Style şi însoţite de binecunoscutul SRL. După această scurtă călătorie, ajungi pe o arteră cu circulaţie ceva mai intensă, unde poţi constata ca maşinile cele mai tari din oraş par a fi Logan-urile cu ornamente şi geamuri fumurii, dindăratul carora răzbat ritmuri manelistice.

În schimb, cu cinematografele e jale. Din cele aproximativ cinci-şase, care existau pe vremea copilăriei mele, vreo patru şi-au dat sfîrşitul (transformate în diverse butice, sau pur si simplu închise, fiind atinse şi ele de acel misterios microb al prăfuirii şi uitării care pare să fi atins nenumărate lucruri din Brăila). Altele noi nu au mai apărut. Nici vorbă de vreun Multiplex, Movieplex sau alte asemenea aşezăminte de divertisment. Pînă şi Grădina de Vară (un cinematograf în aer liber) s-a transformat demult în tîrg de maşini second-hand, iar supravieţuitorul – Cinema Central – nu o duce nici el prea grozav. Banii de afişe tipărite lipsesc cu desăvîrşire, din această cauză afişele filmelor sînt scrise de mînă, cu litere de-o şchioapă (cam strîmbe şi pocind uneori numele actorilor). Dar e bine că încă mai există…

 

 

Faleza, în schimb, şi-a păstrat frumuseţea (sînt ronduri de flori, alei cu banci vopsite in galben, nişte scări monumentale ce urca spre o fîntînă arteziană, în general o atmosferă plăcută). Dunărea curge vijelioasă, mai umflată din zi în zi, dar avînd aceeaşi nuanţă tulbure gri-verzuie, ca întotdeauna. Nu ai altceva de făcut (faleză nu, cinema nu, baruri destul de puţine) decît să te întorci cuminte spre casă şi să încerci să te bucuri, la cîte un colţ de stradă, atunci cînd descoperi o casa frumoasă, ce mai păstrează o umbră din farmecul altor vremuri.

 

Un bilanţ al ultimilor ani, în cîteva cuvinte, arată cam aşa:

Ce a dispărut din Brăila: cinematografele, siropăriile şi Cofetăria Casata (unde aveau un profiterol minunat…)

Ce nu a dispărut: aprozarul, drogheriile (oricît de ciudat ar suna asta în ziua de azi) şi Cofetăria Select (dar rulourile cu vanilie nu mai sînt ce-au fost odată…)

Ce a apărut nou: termopanele, băncile şi inimile Maggi (probabil semne ale progresului de neoprit)

Read Full Post »