Tocmai pentru asta, intr-o zi mi-am luat inima in dinti si am sunat la soneria Ap. 65. Am fugit repede si m-am ascuns dupa colt, cu inima cit un purice. Nevasta Inginerului Florescu, o batrinica pe care o stiam din vedere, a deschis usa, s-a uitat imprejur din spatele unor ochelari borcanati, a intrebat de citeva ori cu o voce de babuta pitgaiata “cine e?” si apoi a intrat la loc, inchizind usa. Eram sigura ca totul era numai o inscenare.
In zilele urmatoare, in timp ce urcam ca de obicei scarile, mi-a venit ideea. M-am hotarit sa fac un act de dreptate. La toate etajele erau ghivece cu flori si desene pe pereti (amintiri lasate probabil de vreun locatar pe care il chinuise talentul sau poate ca tocmai, toate desenele alea adunate si potrivite intr-un anume fel formau un puzzle, care spunea ceva, care ar fi putut fi o Cheie a labirintului din vis, dar totul era mult prea intortocheat ca sa pot lega lucrurile). In fine, doar la etajul nostru, la 8, nu era nimic, nici urma de floare, desen sau alta decoratiune. Doar un scris banal pe perete care te anunta ca ai ajuns la etajul 8. Asa ca am hotarit ca trebuie sa fac ceva. Lucrurile nu puteau sa ramina atit de nedrepte.
Daca mi-ar fi spus cineva ca florile alea n-au crescut acolo singure, asa cum credeam eu, ci ca sint ale locatarilor, care le-au scos, din motive numai de ei stiute, pe holurile blocului (probabil pentru ca acolo era mai mult aer, mai multa lumina, sau nu aveau loc in casa, cine stie?), ca au fiecare stapinii lor care le ingrijesc, le uda si le urmaresc, ca nu sint asa, pur si simplu, niste plante crescute la intimplare prin bloc, daca cineva mi-ar fi spus toate astea, m-as fi uitat la el crezind ca glumeste sau ca e intr-o ureche. Dar nu era nimeni care sa-mi spuna asa ceva, care sa ma avertizeze in vreun fel. Pentru mine era limpede ca lumina zilei ca plantele alea, care infrumusetau fiecare etaj si palier, sint un fel de bun comun, al tuturor locatarilor si, in primul rind, al blocului nostru. Pentru ca blocul nostru era un fel de entitate de sine statatoare, era o fiinta uriasa care avea viata ei proprie si inauntrul careia salasluiam noi, locatarii, asa cum furnicile, fluturii, gargaritele si melcii locuiau in copaci, folosindu-le frunzele, crengile si scorburile. Totul era cum nu se poate mai clar, blocul era viu, plantele erau ale lui, noi locuiam in bloc, prin urmare plantele erau si ale noastre, ale tuturor, fara exceptii sau discriminari. Numai ca undeva se produsese o greseala. O mica si, aparent, neinsemnata eroare, dar pe care eu o observasem si aveam de gind s-o repar. Etajul 8 nu avea flori. Eram sigura ca nu din rea-vointa sau cine stie ce intentie obscura, ci fusese pur si simplu o omisiune neintentionata din partea blocului, pe care eu urma sa o indrept.
Asa ca am inceput sa populez palierele etajului 8 cu ghivece cu flori. Le alegeam, de la celelalt etaje, dupa criterii in primul rind estetice (cele care aveau flori mai frumoase si mai colorate) si abia apoi practice (cele mai usor de transportat). Le tiram pe scari, in urma mea, pina la 8, unde nu le lasam la intimplare, ci le cautam cel mai bun loc si le asezam cu dragoste sub ferestre, la lumina, lipite de peretii albi, sau linga lift. Celor mai frumoase le faceam onoarea deosebita de a le aseza in apropierea usii mele. Ieseam in fiecare zi sa le ud si imi crestea inima de mindrie cind vedeam ca etajul nostru a ajuns, gratie stradaniilor mele, cel mai frumos din bloc. Imi contemplam zilnic opera horticola, cuprinsa de o incintare fara margini si cind ma intorceam de la scoala continuam vinatoarea de flori cu veselie. De la etajul 6, insa, nu luasem niciodata nimic. Nu ma atinsesem nici macar o data de vreun fir de iarba de acolo. Pentru ca acolo era un loc vrajit, in care era mai bine sa nu-ti viri nasul. Ca sa nu tulburi armonia verzuie si misterioasa. Cine stie ce se putea ascunde acolo? Pina cind, intr-o zi, ispita a fost prea puternica si, intunecindu-mi orice fel de urma de ratiune, m-a impins sa insfac de acolo o frumusete de muscata violeta, cu flori mari si crete, de mai mare dragul. Si atunci – mi-am dat seama precis – am dezlantuit furia Blocului. Ma atinsesem de Muscata din Gradina Interzisa si aveam s-o patesc. Incalcasem regulile jocului. Muscasem din fructul oprit. Distrusesem armonia. Mi-am dat seama foarte clar de fapta mea criminala si de consecintele pe care avea sa le dezlantuie, dar deja o savirsisem si era prea tirziu ca sa mai fac ceva. Si, din ziua urmatoare…
am continuat sa fur florile etajului 6 intr-o frenezie.nu m am oprit pana cand nu am luat si cel mai mare ghiveci de acolo. am ras totul. etajul 6 nu mai exista.de la 5 urci direct la 7. :)…..
😀